duminică, 31 octombrie 2010

Completitudine


M-ai îmbrăcat în albul crizantemelor,
parfumat
şi-n ruginiul frunzelor m-ai învelit
foşnitor.
Mi-ai şters lacrimile cu degete de soare
tomnatic
şi cu aripi de îngeri m-ai mângâiat
diafan.
M-ai îmbrăţişat cu sunete armonioase,
nesfârşit
şi şoapte înfiorate mi-ai strecurat în urechi,
intim.
Mi-ai dăruit sete de viaţă pe buze frumoase
lipită
şi cu dragoste infinită m-ai binecuvântat
tandru.
Crezi că îmi mai lipseşte ceva?
Mă simt completă aşa!

4 comentarii:

  1. incantata sunt de vizita ta prin taramul poeziei mele...

    RăspundețiȘtergere
  2. eminescu, domnul nostru

    m-am întâlnit cu domnul eminescu
    în tinereţea mea
    la umbra teiului în floare,
    era în luna mai când natura nuntea fluturi,
    nu ştiu dacă visam ceva
    mi se părea că el ninge cu fulgi negri de zăpadă
    era trist
    că doina lui fusese interzisă
    umbla cu nişte chei în mâna
    să descuie lacătul limbii române
    să dea drumul la cuvintele
    strânse cu migala din cronici
    să semene pe solul nostru
    sămânţa poeziei precum venere şi madonă,
    luceafărul, mai am un singur dor, călin,
    iubind în taină, melancolie, craiasa din poveşti
    şi alte petale rupte din inimă
    atunci mi-a spus el că tată-i este shakespeare
    şi mumă poesis,
    uitase obârşia,
    venea dintr-un infinit şi mergea în alt infinit
    ca o pasăre cu aripi de aur,
    dumnezeul geniului, zicea, îl sorbise din popor
    precum soarbe soarele un nour de aur
    din marea de amar.
    dragostea lui venea din veselia lui decebal
    şi se revărsase asupra veronicăi
    căreia îi închinase toate palatele lumii
    şi toate lacurile
    şi toţi plopii
    şi toate florile,
    le rupsese petalele,
    şi căzuseră confeti peste părul ei mătăsos

    surparea lui în neunde
    era lucru-atât de sfânt
    căci din formele rotunde
    scotea aur din cuvânt.

    ce ochi mari şi trişti avea,
    pletele de corb bătrân fluturau
    în vântul primaverii,
    iară fruntea ca un templu antic
    arcuia peste sprâncenele lui dese.

    sună cornul, bate vântul
    eminescu e cuvântul
    trece luna în alai
    peste codrii lui mihai
    urlă marea, se răzbună
    peste glia lui străbună,
    însetat doar de dreptate
    arde gândurile toate
    că-ntr-o zi neagră de vară
    hoţii ne-au furat din ţară
    şi străinii, bată-i vina,
    ne-au luat din hambar făina
    ne-au culcat ţara-ntr-o rână
    şi-au furat limba română.

    floarea teilor e-n toi
    cânta paseri în dumbravă
    eminescu pentru noi
    cântă simfonia gravă.

    iară eu, străin de el,
    am rămas ca un proscris
    cu o lacrimă în gene
    între iad şi paradis

    domnul nostru eminescu
    a zburat în vânt de seară
    pe un răsărit de lună
    într-o lume milenară
    eminescu, călătorul
    ne-a lăsat doina şi dorul
    din mantaua lui albastră
    vine poezia noastră
    ca să-ncunune vecia
    peste toată românia.

    12 ianuarie 2011

    RăspundețiȘtergere
  3. ce frumoasa poezia dedicata geniului eminescian....multumesc ca ati impartasit-o cu noi...

    RăspundețiȘtergere