Eseuri

În această pagină puteţi citi toate eseurile pe care le-am scris şi care au fost publicate în Revista Iuventa


Demnitate



A apărut după o îndelungă aşteptare şi numărul 9 al Revistei Iuventahttp://revistaiuventa.ro/2012/07/revista-iuventa-numarul-9-iulie-2012-2/ pentru care am scris următorul eseu , pe care-l puteţi şi aici, la mine în tărâm.
Demnitate

Tema acestui număr al Revistei Iuventa mi-a dat foarte mult de gândit şi de reflectat. Ştiu ce înseamnă acest cuvânt, care este interpretarea lui dată de DEX: „Vrednic (de...). ♦ Capabil, destoinic. 2. (Despre oameni sau purtarea lor) Care impune respect; respectabil; rezervat, sobru.”, dar cum se aplică el în viaţa de zi cu zi, în mine, în alte fiinţe, în jurul meu? –iată întrebările care m-au traversat în aceste zile.
Aşa că am ales să întreb persoanele care mi-au ieşit în cale în această perioadă: ” Ce înseamnă pentru tine a fi demn?” şi am rămas uimită de felul în care semnificaţia acestui cuvânt are ecouri în oameni. Persoanele „intervievate” au vîrste cuprinse între 24- 44 ani şi sunt de ambele sexe; n-am să dau nume, ci doar răspunsurile lor. Astfel o femeie îmi răspunde:” Să fii tu însăţi!”, alta: „Să fii împăcată cu ceea ce faci, să n-ai regrete sau remuşcări legate de ceea ce faci sau spui.”, alta: „Să nu renunţi niciodată la principiile tale de viaţă şi să le urmezi.”, alta: „A avea coloană vertebrală, să ştii cine eşti şi să nu te întinzi mai mult decât poţi cu adevărat, a fii merituos.”, alta: „Să te respecţi pe tine însăţi!”. Răspunsurile primite de la bărbaţi sunt următoarele: „Să-ţi respecţi principiile morale.”, „Să ai o stare de nobleţe şi să-ţi respecţi promisiunile.”, „Să-ţi respecţi convingerile interioare în orice situaţie de viaţă.”, „Să nu faci compromisuri.”
Analizând aceste răspunsuri am realizat că în forul nostru interior este foarte important să ştim care sunt principiile noastre de viaţă şi apoi să nu ne abatem de la ele indiferent de circumstanţe, pentru că altfel începem să facem compromisuri şi treptat ajungem să nu ne mai simţim demni de a fi iubiţi atît de alţii cât şi de noi înşine, demni de a fi respectaţi, de a fi ascultaţi etc.
Este foarte adevărat că în zilele de astăzi, în societatea în care trăim, este greu să rămâi vertical şi fidel propriilor convingeri interioare şi tocmai de aceea cred că demnitatea este o calitate cu atât mai valoroasă cu cât câştigăm mai multe „bătălii” cu forţele, conjuncturile etc care se opun principiilor noastre interioare. Cu cât suntem mai rezistenţi în faţa „ispitelor” de tot felul- să ascunzi un adevăr, să spui o mică minciună, să lauzi pe cineva doar pentru a obţine ceva (mai mulţi bani, o poziţie mai bună), să acuzi pe altul doar pentru a te ascunde pe tine, să bârfeşti şi să calomniezi din frica de a nu fi tu cel „pus la zid”şi multe altele de acest gen- cu atât suntem mai demni, mai oameni.
Suntem oameni, mai mult sau mai puţin în adevăratul sens al cuvântului OM. Fiind făpturi create „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” înseamnă că avem în noi, potenţial, aceleaşi calităţi ca şi Creatorul nostru, chiar dacă le manifestăm sau nu. Depinde de interesul pe care l-am acordat propriei fiinţe pentru trezire şi transformare, pentru a ne descoperi adevărata natură.
Dumnezeu este Iubire, ceea ce arată că şi noi, oamenii, ca şi copii ai Lui suntem picături din Iubirea Nesfârşită şi Eternă care vibrează peste tot în Univers. Suntem demni să iubim, să fim iubiţi, să trăim iubirea, suntem demni să ne respectăm unii pe alţii, să ne ajutăm unii pe alţii în acest proces de devenire care este viaţa.
Trebuie doar să credem profund şi din toată inima că suntem demni de tot ceea ce este mai bun şi mai sublim pentru noi şi aceea situaţie, fiinţă, calitate sau orice altceva ce ne dorim benefic va veni spre noi. Depinde de noi înşine să credem şi să fim demni!

Dr. Simina Renţea
www. poeziaiubirii.blogspot.com




Acest articol scris de mine a fost publicat în revista Iuventa, numărul 8, luna martie 2012. Îl puteţi citi, împreună cu alte articole foarte interesante în Revista Iuventa, la adresa: http://revistaiuventa.ro/2012/03/revista-iuventa-numarul-8-martie-2012/, la pagina 21



Ignoranţa- obstacol în calea fericirii

         În copilărie abia aşteptăm să mai împlinim un an, încă un an, pentru a deveni din ce în ce mai mari; în adolescenţă abia aşteptăm să devenim majori, să luăm singuri decizii, să nu mai depindem de părinţi, de sfaturile lor, să ne luăm propria viaţă în mâini; apoi, pe măsură ce experienţele de viaţă se adună, iar învăţămintele pe care le aduce fiecare lecţie ne modelează caracterul ajungem la concluzia că e foarte bine să ne trăim viaţa în armonie cu tot ceea ce ne înconjoară, că e chiar necesar să urmăm sfaturile celor mai în vârstă, celor înţelepţi (chiar dacă uneori sunt mai tineri decât noi), că e bine să ascultăm şi părerile altora înainte de a lua o decizie majoră.
          Astfel principiile după care ne ghidăm într-o anumită perioadă de timp diferă de la o vârstă la alta, se transformă sau cel puţin aşa ar fi firesc să fie, adică să ne „înţelepţim” pe măsură ce anii trec. Şi totuşi sunt aşa de mulţi oameni care fac greşeli permise doar copiilor, oameni maturi care se pare că nu au învăţat mare lucru deşi se confruntă a nu ştiu câta oară cu aceeaşi situaţie neplăcută, cu aceeaşi suferinţă, se lovesc de acelaşi zid.
          Răspunsul la „de ce-ul?” acestei situaţii este neatenţia, superficialitatea, orbirea, prostia sau cum este denumită generic de cei înţelepţi, „ignoranţa”. Ea este cauza tuturor durerilor, tuturor suferinţelor, neînţelegerilor, greşelilor, obstacolelor. Ignoranţa este „boala” cea mai mare a umanităţii, chiar dacă nu este atât de evidentă letal precum cancerul. Cineva spunea că dacă ar durea prostia, aşa cum doare de exemplu un dinte cariat, s-ar auzi doar ţipete de jale. Dar ignoranţa este ascunsă, vicleană; ea doare mai târziu, după ce ai repetat greşeala, când ai realizat că te-ai mai lovit în locul acela din frunte de acelaşi prag sau când reuşeşti să observi suferinţa pe care ai produs-o în cei dragi ţie în urma unei alegeri greşite, de exemplu.
         Din cauza acestui „virus” răspândit intenţionat în toată lumea avem cu toţii ca o plasă pe ochi şi de aceea nu putem vedea clar, ci doar în ceaţă, doar umbre, doar frânturi de imagini. Mergem prin viaţă bâjbâind, ne împiedicăm de adevăruri şi păşim mai departe, căci nu le vedem lumina. Ce perspective poate avea un om aflat în semiîntuneric? Fie învăţă să vadă trezindu-şi inima, mintea şi rupând pânza ce-i acoperă privirea, fie va rămâne în orbire, trăind pe jumătate. Când omul este tânăr e mult mai uşor să facă asta, căci are multe resurse-are aspiraţii, idealuri, vise pe care vrea să le împlinească, e dornic să se îndrăgostească, să iubească; încă nu a devenit „amorţit”, obişnuit cu ceaţa, rigid, pietrificat, obosit. Dar, în acelaşi timp există şi multe obstacole, de exemplu obişnuinţele şi schemele mentale: ”dacă toţi cei pe care îi ştiu au trăit o viaţa aşa, eu de ce să caut altceva, de ce să fiu diferit?”sau „ e firesc ca oamenii să se îmbolnăvească, să sufere, doar viaţa e o luptă…iar când oboseşti, mori”etc.
       Şi totuşi o vorbă înţeleaptă spune: „ A fi înseamnă a fi diferit!”, aşa că haideţi să facem primii paşi spre ieşirea din orbire la lumina adevărată a zilei, haideţi să ne vindecăm! Haideţi să credem că putem alunga de pe ochii noştri tineri vălul ignoranţei, căci ea este cea care ne împiedică să fim clipă de clipă fericiţi, mulţumiţi de ceea ce primim, de minunea vieţii pe care o trăim. Ignoranţa este cea care nu ne permite să trăim în perfectă armonie cu toată creaţia lui Dumnezeu, de aceea haideţi să ne deschidem cât mai larg ochii inimii, să fim atenţi şi să vedem clar dincolo de aparenţe, de ceea ce vor alţii să vedem, să avem încredere în fiinţele apropiate nouă, în cei pe care-i iubim, în cei care ne iubesc, să ne dorim unii altora doar binele şi „foarte-binele”. Astfel vom putea deveni cei despre care Iisus spune” Cei care vor avea ochi de văzut să vadă, iar cei care vor avea urechi de auzit să audă!”

Dr. Simina Renţea
www.poeziaiubirii.blogspot.com


Îmbrăţişarea toamnei

Dragi cititori ai poeziei iubirii vă anunţ că a apărut un nou eseu scris de mine în numărul 7 al Revistei Iuventa; aici este linkul unde puteţi să vă desfătaţi citind minunate articole:

http://revistaiuventa.ro/2011/12/revista-iuventa-nr-7-decembrie-2011/     



 Îmbrăţişarea toamnei

Zilele trecute, într-o după-amiază luminată de un soare blând, mă plimbam prin singurul parc ce a mai rămas în oraşul unde locuiesc. Priveam fascinată spectacolul toamnei: frunze aurii reflectau lumina soarelui, încă pe ramuri, legănate uşor de vânt; frunze arămii mângâiau cu foşnet uscat paşii oamenilor; frunze, frunze dansau plutind romantic în văzduh. Mă absorbea ca într-un vârtej de poveste jocul culorilor toamnei, felul magic în care soarele se strecura printre copaci, cântecul păsărilor îngemănat cu sunetul desprinderii frunzelor de pe crengi. Aveam senzaţia că pătrund într-un alt timp, în care secundele au încremenit şi într-un alt spaţiu de un romantism nepământesc, în care se auzea rafinat ecoul pianului şi al viorilor.
        Inima mi s-a înfiorat de uimire când am respirat aerul filtrat prin puful aripilor unui Înger, ce mă îmbrăţişa zâmbind larg. Mintea a tăcut brusc, suspendată şi m-am lăsat cu totul în braţele albe, iubitoare, ale femeii îmbrăcate în Înger, dispărându-mi orice teamă în seninul ochilor ei. Aripile ei de Înger s-au mişcat spre mine, mângâietoare, ca-n cele mai pufoase vise ale mele, în timp ce glasul ei pătrundea în universul dilatat al fiinţei mele: „Este Săptămâna Arhanghelilor şi oferim îmbrăţişări tuturor celor care doresc”. Am zâmbit, surprinsă de extraordinara idee, aripile Îngerului au fluturat emoţionate, în mine cântecul viorilor se auzea şi mai înalt, dansul ameţitor al frunzelor continua în ritmul muzicii interioare. Am vrut să-i mulţumesc pentru darul minunat pe care mi-l făcuse, pentru acea îmbrăţişare plină de aroma raiului, dar până să reuşesc să articulez ceva Îngerul plecase, alăturându-se celorlalţi Îngeri în această acţiune deosebită de a deschide sufletele oamenilor spre lumile angelice.
        Mintea mea şi-a revenit din surpriză şi gânduri omeneşti au început din nou să mă traverseze: „Oare cum reacţionează oamenii de pe stradă la îmbrăţişările oferite de femeile Îngeri?”, „Ce minune că există astfel de fiinţe care îşi dăruiesc o parte din timpul lor, din viaţa lor, fără a cere nimic în schimb, pentru a aduce măcar pentru o clipă surâsul paradisului pe chipurile semenilor lor!”, „ Ce oază de lumină în lumea aceasta obişnuită şi ce inspirată am fost să vin acum în parc.”
        Simţeam în profunzimile inimii mele că Îngerii mă aduseseră special acolo, atrăgându-mă cu recitalul colorat al toamnei, pentru a putea să-i văd în toată splendoarea lor îmbrăţişând, văzuţi şi nevăzuţi, oamenii- trecători.
        Am continuat apoi plimbarea pe aleile parcului cu sufletul plin de magia poveştilor cu îngeri pe care mi le spunea bunica mea în copilărie. Zâmbetele amintirilor îmi luminau mai departe faţa când am auzit copiii strigând încântaţi: „ sunt Îngeri pe străzi!” şi i-am văzut alergând spre ei să fie luaţi în braţe, între aripi. Atunci o nouă amintire mi-a răsărit surâsuri în inimă- felul în care mă privesc când vin prima dată la cabinet copiii de 5-6 ani pentru a le scoate primul dinţişor ce abia se mai ţine în gură- sunt convinşi că eu sunt Zâna Măseluţă şi caută să-mi vadă aripile bine ascunse sub halat; iar eu mă prind în jocul lor de poveste şi ei  ies fericiţi cu micul dinte în mână să-l pună noaptea sub pernă.
       Sunt fericită că m-a îmbrăţişat toamna în parc împreună cu Îngerii şi că mireasma poveştilor copiilor îmi atinge cald sufletul.

Dr. Simina Renţea- medic
www.poeziaiubirii.blogspot.com


Clipa de viaţă

A apărut un nou număr al revistei Iuventa, unde puteţi găsi şi articolul meu "Clipa de viaţă"
http://revistaiuventa.ro/2011/10/revista-iuventa-numarul-6-octombrie-2011/


Îl postez şi aici, în tărâmul poeziei iubirii:


Clipa de viaţă

       Vara şi-a lăsat urmele frumuseţii ei pe chipul meu surâzător; pielea bronzată aduce albă strălucire dinţilor dezveliţi în zâmbete, aroma sărată a mării impregnează încă, amintind a vacanţă, părul meu mângâiat cald de vântul verii. Ochii rotunzi deapănă în adâncimi de privire poveşti cu atingere de suflet îndrăgostit, plimbări prin tărâmuri exotice, desprinse din alte lumi - lipsite de grija zilei de mâine, pline de relaxare, de fericire continuă. Într-o amintire de-o clipă s-a condensat o întreagă vară de experienţe, de trăiri intense, de râsete şi plânsete, de lecturi deschizătoare de minte şi inimă, de odihnă şi frenezie. Acum mi-am desenat inima pe nisip, acum a şters-o valul mării. Între două momente de „acum” s-au scurs zile întregi de frumos şi nopţi luminate de ploaia de stele.
       O clipă de vară s-a adăugat celorlalte clipe parfumate de anotimpuri, îmbogăţindu-mi viaţa. Ce-i viaţa altceva decât o înşiruire de clipe, de momente trăite în prezentul ”acum”?
Reflectez asupra fragilităţii vieţii, a clipei în care brusc se rupe firul care te lega de tot ceea ce înseamna pentru tine această lume pământească şi te trezeşti dincolo de viaţă într-o altă viaţă care se numeşte moarte şi care nu ştim cum este decât atunci când ne naştem în ea. Toată viaţa ne pregătim pentru moarte, spun înţelepţii, dar cât timp ne permitem cu adevărat să ne gândim la efemeritatea vieţii, la cât de uşor se moare, la cum şi de ce se trece în lumea de dincolo. Dincolo de ce ? Dincolo de viaţa aceasta! Dincolo de clipele de vară, de zgomotul oraşului, de diplomele de studii, de întâlnirile cu prietenii, de sărbători şi aniversări, de goana după cumpărături, de şuşotelile colegilor de serviciu, de ratele la bancă, de oboseala aceluiaşi tipar, de monotonia aparent îndepărtată de televizor, de neînţelegerile cu copiii, cu părinţii etc, dincolo de toate acestea pe care le numim simbolic „viaţa mea” se află altceva- misterios, necunoscut şi tainic, care ne sperie doar pentru că nu ştim ce este şi cum o să ne fie acolo-dincolo.
     Interesant că intensitatea trăirilor cuprinse în clipa de vară m-a făcut să mă gândesc fără frică la moarte ca la ceva firesc către care ne îndreptăm de la prima gură de aer respirată în această lume. Cu cât trăim mai puţin intens, cu cât ne bucurăm mai puţin de minunile pe care viaţa ni le oferă, cu cât uităm mai des să fim pe val, cu atât ne e mai frică să murim, căci de fapt ne pare rău că nu ne trăim viaţa; nici nu trăim, nici nu murim, ci doar supravieţuim, ferindu-ne de a ne îmbăia în miracolul vieţii. Când ne îndrăgostim, când facem ceea ce ne place şi ochii ne strălucesc de fericire, când avem diverse reuşite, când ajutăm pe cineva, când facem dragoste şi ne dizolvăm limitele trupului şi ale personalităţii în fiinţa iubită atunci gustăm din mierea vieţii, atunci ne trăim din plin, cu adevărat, viaţa. În acele momente privilegiate gândul morţii nu ne mai produce frică pentru că realizăm că viaţa şi moartea sunt cele două feţe ale aceleiaşi monezi, acum noi aflându-ne pe muchia rostogolitoare a banului, în locul unde secundele timpului ating atemporalitatea.
       Clipa fericită a verii, cu tot ce mi-a adus ea în suflet, mi-a răsărit pe buze savoarea de nedescris a eternităţii binefăcătoare, mi-a parfumat viaţa cu iz de înţelepciune, m-a deschis spre noi orizonturi de înţelegere, de simţire, de trăire.

 Şi în final vă dedic tuturor cititorilor o poezie în aceeaşi notă


Clipe...

Am clipit
şi lumina s-a ascuns delicată
între pleoape;
am clipit
şi floarea şi-a deschis timidă
petalele spre soare;
am clipit
şi răsăritul a colorat cerul
în violetul apusului;
am clipit
şi fetiţa cu codiţe împletite
a devenit femeie;
am clipit
şi zilele s-au condensat
în clipe;
am clipit
şi eternitatea mi-a făcut cu mâna
dincolo de clipe.

Dr. Simina Renţea,
www.poeziaiubirii.blogspot.com



Bula de săpun

A apărut al cincilea număr al Revistei Iuventa, pe care îl puteţi citi aici, http://revistaiuventa.blogspot.com/2011/08/revista-iuventa-numarul-5-1-august-2011.html
Articolul meu este acesta:

Bula de săpun

Suntem un univers în miniatură. Câţi oameni atâtea universuri, atâtea lumi diferite, altă vibraţie, altă culoare predominantă, alt amestec de nuanţe, altă muzică, alt fel de a cânta muzica, de a o asculta. Suntem atât de diferiţi unii de alţii încât nici nu ne dăm seama de ce unele cuvinte pe unii îi fac să zâmbească, pe alţii îi rănesc, iar pe alţii nici nu-i ating.
Trăim fiecare dintre noi într-o lume proprie, ca într-o bulă de săpun. Ne rostogolim toată viaţa atingându-ne marginile moi ale lumii noastre de flori, de pietre, de ascuţişuri de vorbe, de răceală de ziduri, de mângâiere aurie de soare, de surâsuri, de umbre, de parfumuri , de curcubee. Unele atingeri ne impregnează pozitiv, ne dau aripi să zburăm prin spaţii nesfârşite de fericire, să plutim diafan cu zâmbete strălucitoare în ochi luminoşi. Atunci contururile bulei în care ne aflăm se pot dizolva uşurel în oceanul fericirii care ne înconjoară permanent chiar dacă ştim, chiar dacă nu ştim aceasta şi ne putem trezi înotând firesc, dezbrăcaţi de carcasa ce ne-a înconjurat până atunci, în lumina euforică a iubirii.
Alte atingeri ne pot aduce, însă, suferinţă, ne pot răni rotunjimea propriei lumi, ne pot zgâria suprafeţele, pot chiar crea tensiuni şi agitaţie în interiorul bulei noastre. Atunci totul se vede vălurit, distorsionat, exagerat, ne supărăm pe cei din afară, ne izbim de asperităţile şi marginile lumilor lor, nu vrem să mai comunicăm cu ei şi pereţii iniţial elastici, transparenţi, acum se rigidizează, se împietresc. Fără să ne dăm seama începem să trăim într-o bulă rece, tristă şi însingurată, în care nu ne mai atingem de nimeni şi de nimic din teama de a nu fi din nou răniţi; de fapt, trântim uşa în faţa vieţii din frica de a iubi, de a fi iubiţi, de a fi fericiţi.
Frumuseţea vieţii noastre, aşa cum e trăită ea de fiecare lume, de fiecare propriu univers, nu constă doar din momentele de îndrăgostire, de zbor, de odihnă şi distracţie, ci şi din momentele în care ne pregătim pentru acestea, în care ne şlefuim muchiile, ne netezim colţurile, în care învăţăm să ne atingem mai armonios de celelalte bule, chiar să dansăm cu ele fără să le tulburăm conţinutul. Treptat, pe măsură ce ne transformăm tot mai mult şi bula noastră devine tot mai mare, mai încăpătoare, mai expansionată, mai caldă şi permeabilă, putem să înţelegem cu inima, iubind, felul specific de a fi al fiecărei fiinţe pe care o întâlnim în acest spaţiu plin de baloane colorate. Şi poate, într-o zi specială, vom reuşi chiar să-l putem îmbrăţişa în inima lumii noastre pe Cel care suflă zâmbind neîncetat viaţă, mişcând în fluxul perfecţionării bulele de săpun.

Dr. Simina Renţea,
www.poeziaiubirii.blogspot.com



Zbor, mi-e dor de zbor!

Postez şi aici, la mine,  în tărâmul de poezie a iubirii ultimele articole publicate in Revista Iuventa nr. 4 http://revistaiuventa.blogspot.com/:

Zbor, mi-e dor de zbor

Mi-e dor să zbor...probabil că am fost cândva prin foarte îndepărtate vieţi, pasăre cu aripi albe, lungi, călătoare pasăre, privind curioasă, din înălţimi senine, întinderea verde a pământului sau poate o Pasăre a Paradisului am fost, colorată în nesfărşite nuanţe albastre, cu aripi fâlfâind rapid ca tremurul genelor emoţionate.
Mi-e dor să zbor...amintirea viselor în care mă desprindeam de soliditatea terestră şi mă înălţam în vaste spaţii e foarte vie în mine, adânc întipărită, preţioasă călătorie în alte tărâmuri, astrale; într-un vis de acest gen am zburat vertical cu o viteză inimaginabilă, de mână cu Ingerul meu păzitor; din cauza  vitezei de ascensiune părul lung îmi intrase în gura deschisă de uimire şi mi-era frică să-mi desprind o mână din mâna protectoare a Îngerului pentru a-mi scoate pletele din gură; apoi am realizat că puteam să fac aceasta doar prin forţa gândului , ceea am şi reuşit; în zborul vertical dusă de Ingerul meu drag am depăşit planeta noastră, am trecut prin multe galaxii, prin cosmos, tot mai sus, mai departe, printre stele şi planete; acolo am auzit cu alte urechi muzica sferelor, pe care n-am s-o uit niciodată, am privit cu alţi ochi Izvorul tuturor formelor materiale, am simţit Iubirea care impregnează totul, din care sunt toate plămădite; poate de aceea mi-e dor mereu de zbor.

Mi-e dor să zbor... să simt cum plutesc lin, delicios de lin în emoţia îndrăgostirii, să mă dilat în fericirea de a privi în ochii iubitului, să mă topesc caldă şi zâmbitoare între braţele lui primitoare, lângă inima lui atât de dragă mie, să-i fredonez şoptit cântecul iubirii ce-mi freamătă în trup; mi-e dor să zbor din mine în el, să ne înălţăm împreună în dansul dragostei.

Mi-e dor să zbor...printre versuri, pe aripile poeziei desprinse din paradisuri, să mă regăsesc cu rouă pe aripi printre cuvinte, printre literele melodioase; mi-e dor de Luceafărul lui Eminescu, de stelele şi teii lui parfumaţi, de zborul lui printre valuri şi vânturi şi vremuri ce vin şi trec.
Mi-e dor să zbor...din clipe fără culoare în scânteieri de curcubee, din cenuşiu în alb-strălucitor, din praful oraşului în azurul de dincolo de nori.
Mi-e dor de zborul şi cântecul sufletului meu, pe care uneori îl uit sau îl rătăcesc printre iluzii.
Zbor reînviată din cenuşa umbrelor ca pasărea Phoenix.
Zbor cu toate aripile desfăcute spre lumina iubirii!

Dr. Simina Renţea
www.poeziaiubirii.blogspot.com





Hrană pentru suflet!

Iată şi al doilea eseu apărut în Revista Iuventa nr 4, pe care o puteţi citi la adresa aceasta: http://revistaiuventa.blogspot.com/                                             




Hrană pentru suflet!

A face bine- este una din învăţăturile pe care ni le-a lăsat Iisus Hristos…să facem altora doar ceea ce  vrem să ni se facă nouă înşine, să facem bine chiar şi duşmanilor noştri…dar câţi dintre noi facem aşa, cu adevărat? Cine atunci când i se face vreo nedreptate caută să înţeleagă şi punctul de vedere al celuilalt, să vadă şi din altă perspectivă situaţia, să se ridice deasupra ei, lăsându-şi la o parte, măcar pentru o clipă, supărarea, furia, frustrarea?

După 2000 de ani suntem încă departe de a pune pe deplin în practică sfintele Lui cuvinte. Toate condiţiile societăţii în care trăim ne împiedică să reuşim aceasta- muncim, studiem, suntem plini de griji, de nevoi, de probleme, n-avem timp de lectură, de artă, de frumos, de prieteni, alergăm între mai multe slujbe, şcoală şi treburile casnice, uităm să zâmbim, să ne zâmbim nouă înşine atunci când ne privim fugar chipul în oglindă, uităm să privim copacii înfloriţi, cerul, marea, copiii…totul se derulează pe rapid, viaţa noastră e calculată la secundă, trăim între plăţile facturilor, ne strecurăm grăbiţi printre clipe, sărim peste momentele de delicioasă intimitate…şi încotro alergăm? Ce căutăm? 

Agitaţi şi flămânzi de timp trecem cu viteză prin viaţă spre moarte. Şi cu ce ne alegem după atâta alergătură şi strângere a dinţilor? Cu nimic, dacă nu am avut grijă în timpul vieţii să ne hrănim în special sufletul, nu doar trupul.

Ce fel de hrană îi place sufletului, ajutându-l să crească, să se desăvârşească ? Orice este bun, frumos, în acord cu voinţa lui Dumnezeu, orice ajutor pe care îl dăm altora atunci când au nevoie, un sfat, o faptă bună, o încurajare, o îmbrăţişare, un zâmbet, întinderea unei mâini, oferirea unui umăr ca sprijin, ştergerea unei lacrimi, alungarea tristeţii cu o glumă potrivită, dăruirea unei flori, ascultarea unui cântec care ne place, şoptirea unor poezii de dragoste la urechea fiinţei iubite, privitul unui răsărit de soare, topirea respiraţiei în violetul apusului, plimbarea mână în mână pe malul mării sau prin verdele pădurii. Sufletul vibrează plin de încântare când iubeşte, când este iubit, când aroma îndrăgostirii impregnează profund fiecare celulă, când fericirea se întinde zâmbind pe buze. Sufletul se hrăneşte cu aleasă învăţătură, cu rugăciunea tainică a inimii plină de dor, cu lumina dăruirii şi a generozităţii, cu modestia palmelor împreunate a închinăciune, cu plecarea capului a umilinţă şi înţelegere, cu gestul de a cere iertare când ai greşit sau de a ierta greşelile celor ce ţi-au făcut vreun rău.
Sufletele noastre sunt flămânde de blândeţea cuvintelor, de tandreţea mângâierilor, de frumuseţea tăcută a naturii, de magia sentimentelor binefăcătoare, de profunzimea adevărului, de credinţa în Dumnezeu.

Vă invit la reflecţie, la întoarcerea spre esenţe, căci au ţinut de mult prea mult timp sufletele noastre post. Să le dăm să bea apa vie a iubirii şi să le hrănim cu elixirul fericirii ce umple, de fapt, fiecare clipă a vieţii noastre binecuvântate.

Dr. Simina Renţea
www.poeziaiubirii.blogspot.com



Dreptul la Fericire!


Acest eseu l-am scris pentru numarul 2 al revistei Iuventa, pe care o puteti accesa aici: /http://revistaiuventa.blogspot.com/2010/12/revista-iuventa-numarul-2.html




Dreptul la Fericire!

Sunt cu adevărat fericită?
Mă întreb privindu-mă prin claritatea oglinzii în ochii rotunzi. O lacrimă alunecă timidă de la colţul ochiului pe obraz; îi ating umezeala rotundă cu degete uimite întrebându-mă din ce emoţie a sufletului meu a răsărit...din preaplinul iubirii, din înduioşare, din încântare sau din dezamăgire, tristeţe, neînţelegere. Întrebările sapă curioase spre izvorul lacrimilor, caută să descifreze taina emoţiei ce-mi împresoară inima. Răspunsul apare tăcut- „Nu, în acest moment, nu sunt fericită”. Întrebările continuă introspecţia şi sprâncenele se ridică a mirare în oglindă- „De ce nu sunt fericită? ce motive am?” Încep să mă învârt printre motive, analizându-le atentă...unele sunt superficiale, altele de-a dreptul hilare, altele nefondate, altele crud de adevărate...tristeţea unei iubiri neîmpărtăşite...neînţelegerea într-o comunicare....limbaje diferite ale iubirii....frunzele îngălbenite pe care vântul toamnei le-a răscolit...căldura soarelui la concurenţă cu căldura caloriferelor...lupta pentru putere...tendinţa feminină de a lua asupra mea şi greşelile altora...egoismul...lipsa răbdării...grija zilei de mâine...
Minutele trec cu viteza secundelor, ziua e scurtă şi e nevoie să aprind lumina pentru a-mi putea privi mai departe şi mai adânc chipul în oglinda analizei interioare. Pe măsură ce motivele nefericirii mele actuale ies la iveală chipul se schimbă, se schimonoseşte de durere, lacrimile şiroiesc şi suspine întretaie tăcerea. Sentimente refulate, emoţii înăbuşite, feminitate respinsă, sensibilitate negată, senzaţia acută că nu merit fericirea izbucnesc din profunzimi neatinse de lumina conştiinţei. Ochii înlăcrimaţi se deschid şi mai mult privind dansul greoi, năucitor al acestor trăiri.
Deodată, în tot vârtejul emoţional, o întrebare transformă sensul cugetărilor de până acum – „De ce să nu merit să fiu fericită?” Apoi i se alătură altele – „Ce greşeli de neiertat am făcut eu ca să sufăr acum?” ...”Dumnezeu, Cel care m-a creat după chipul şi asemănarea Lui mă poate ierta, mă poate iubi aşa cum sunt şi eu nu?”...Îmi amintesc învăţăturile celor înţelepţi, care spun că Dumnezeu este Iubire, este Fericire, iar noi, oamenii nu suntem altceva decât copiii Lui...deci şi pe mine, aşa tristă, vulnerabilă şi rănită cum mă simt acum, mă iubeşte Tatăl meu. Am dreptul să fiu fericită!
Motivele multe ale suferinţei mele se retrag absorbite de lumina angelică a acestui gând. Gradat liniştea se aşează în inima mea, gonind furtuna de mai devreme, trăsăturile chipului răvăşit de suferinţă se înfrumuseţează, gura se destinde într-un început de zâmbet. Ochii îmi răspund din strălucirea detaşată a oglinzii- „ Chiar dacă ai o mie de motive să crezi că nu poţi fii fericită, doar faptul că inima ta ştie că eşti copilul lui Dumnezeu şi că El are grijă de tine, e suficient ca să fii de fapt cu adevărat fericită”!


Fericire

Fericire pătrunde-mi în trup,
zâmbeşte-mi din fiecare celulă,
să cânte „Oda Bucuriei” în inima mea!

Fericire ia-mă cu tine
în înălţimi cu parfum de stele,
fericire du-mă pe aripile tale
în tărâmuri edenice de vis,
fericire ţine-mă de mână
aici, în raiul de pe Pământ!” 


Dr. Simina Renţea
Constanţa
www. poeziaiubirii.blogspot.com


In căutarea Frumuseţii!





Acest eseu l-am scris pentru primul număr al http://revistaiuventa.blogspot.com/ ; vă invit să citiţi şi voi paginile acestei reviste dedicată tinereţii!


Sunt femeie. Toţi porii fiinţei mele respiră feminitate, delicateţe, romantism. Sunt o femeie care caută. Mă atrage ca un magnet ideea de "dincolo". Caut Frumuseţea de dincolo de frumuseţe. Caut eternitatea Frumuseţii, cea dincolo de elegante veşminte, de strălucitoare podoabe, de farmecul tinereţii, de miracolul pasiunii, de împlinirea maturităţii; caut adevărata Frumuseţe, cea care nu e înghiţită de vârtejul nemilos al timpului, cea care nu depinde de tratamente cosmetice, de diete, de alergat; sunt o căutătoare de Frumuseţe!

In drumul căutării mele mă impregnez cu frumuseţea colorată şi parfumată a florilor, mă îmbrac în efemeritatea petalelor lor, mă învelesc în moliciunea lor catifelată...câteva secunde...trecătoare frumuseţe, fermecătoare frumuseţe!
Vreau mai mult!

Cu trandafiri roşii prinşi în părul meu lung merg mai departe spre idealul propus. Zâmbesc soarelui şi el mă mângâie cu aurii raze, întind braţele în vânt şi el mă atinge cu şoapte de dragoste culese din depărtate zări, înfiorându-mă. Ridic ochii spre cer şi el mă cuprinde albastru, senin, intim. M-am obişnuit ca cerul să fie albastru, iar la apus să se picteze magic în violet. Inlătur din privire vălul obişnuinţelor de tot felul şi răsar stele în ochii mei rotunzi, uimiţi de atâta frumuseţe...ore de frumuseţe....înălţătoare frumuseţe....totuşi trecătoare!
Vreau şi mai mult!

Cu trupul înmiresmat de stele călătoresc spre înălţimi de munte, îmi afund paşii în albeaţa zăpezilor de pe creste, în verdele nepieritor al brazilor, în apa cristalină a izvoarelor; roua ierbii îmi răcoreşte tălpile încinse de indelunga căutare, cântecul voios al păsărilor trezeşte vocea inimii mele şi simfonii la început abia gângurite răsar pe buzele mele într-un surâs. Câtă frumuseţe! S-au deschis spre frumuseţea plină, fecundă a vieţii simţurile inimii mele. Aud acum şi cântecul tainic al mării ce mă cheamă să-i admir frumuseţea vălurită. Cât durează frumuseţea naturii? "E totuşi efemeră" îmi răspund într-un glas ecoul muntelui şi curcubeul ce se întinde misterios până la mine. Cât mă pot îmbăta cu seva frumuseţii vieţii? "Cât de mult poate să încapă în cupa inimii tale" îmi răspunde şăgalnic gura surâzătoare a lunii.

Mă simt frumoasă aşa cu flori în păr, cu lumina stelelor în ochi, zâmbind cu rouă pe faţă, cu picioarele spălate de albastre ape; mă simt şi mai frumoasă găsindu-mi cântecul propriu, poezia iubirii ce-mi deschide fiinţa spre Frumuseţea profunzimilor de suflet. Acum ştiu. Frumuseţea pe care o caut, cea nepieritoare, este în mine, în adâncurile de taină ale inimii mele. Dumnezeu mi-a dăruit-o de la începuturi. Aceea Frumuseţe abia aşteaptă să fie găsită, să o scot ca pe cel de preţ diamant şi să trăiesc etern îmbăiată în lumina ei.

Cu toţii putem, dacă vrem, să facem aceasta, să trăim adevărata Frumuseţe. Doar de noi depinde!


In incheiere vă doresc tuturor cititorilor acestei noi reviste, "Revista Iuventa" să vă umpleţi spiritul tânăr cu bogăţii pe care să le puteţi lua cu voi in lumea de "dincolo" şi vă dăruiesc câteva versuri desprinse din frumuseţea dragostei ce înfloreşte in mine:



Liniştea albastrului

" In mine cerul începe să fie
albastru.
Nu m-aş mira dacă într-o zi
ochii mi-ar deveni albaştri.
Albaştri ca tine-
cer al inimii mele!


Inchid ochii
şi lumina ochilor tăi
îmi umple fiinţa de linişte.
E liniştea albastrului! "

Dr. Simina Renţea
Constanţa
www. poeziaiubirii.blogspot.com




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu