sâmbătă, 16 ianuarie 2016

Omagiu Poetului!

 De ziua Ta, Poetule!

La picioarele versurilor Tale mă închin
şi din cupa Ta plină cu Luceferi
beau cu nesaţ
nectarul poeziei Tale!

duminică, 10 ianuarie 2016

Grădina sufletului


Am privit în grădina sufletului meu!
Uimirea a tresărit bucurându-mi-se în ochi;
flori de culori pastelate îşi etalau petalele,
altele abia îmbobocite tremurau înfiorate.
O mulţime de flori parfumate al căror nume nici nu-l ştiam
se deschideau în faţa privirii plină de minunare,
lăsându-se admirate de degetele inimii mele.
Delicat le atingeam, le cunoşteam, le descopeream.
În mijlocul grădinii o floare avea petalele prăfuite
şi aplecate spre pământ a uitare.
Am tresărit şi inima mea a ţâşnit spre ea;
cu lacrimi de dor,
de iertare,
de recunoştinţă
am curăţat-o îndelung,
cu mierea cuvintelor am îmbrăcat-o din nou,
cu şoaptele sufletului i-am alintat petalele,
iar ea, floarea poeziei inimii mele,
a început să strălucească bucuroasă.
Am dansat împreună tangoul romantic al iubirii nesfârşite
pe strofele fără rime ale tărâmurilor de paradis,
pe notele muzicale ale corurilor de Ingeri,
în paşii mereu noi ai îndrăgostirii eterne.
Râdeam fericită cu gura până la urechile sufletului,
ţinând-o în palme,
învârtindu-mă printre versuri,
atingându-mă de sublimul celorlalte flori din grădina mea.
Oda bucuriei răsuna din fiecare petală
şi floarea poeziei inimii mele dirija totul-
-roşul înflăcărării,
albastrul speranţei,
verdele entuziasmului,
galbenul încrederii,
portocaliul optimismului,
violetul profunzimii,
albul credinţei-
în armonia ritmului extaziant al iubirii!
Am privit în grădina sufletului meu şi m-am îmbătat de parfumul Tău colorat!






marți, 10 noiembrie 2015

Şoapte


O şoaptă pictată pe o frunză sunt;
vântul colorat al vieţii  mă poartă prin lume-
uneori mă azvârle în vreo apă stătută,
alteori mă ridică până în vârful alb al muntelui,
uneori sunt strivită sub talpa unui trecător,
alteori împodobesc buchetul unei mirese;
uneori strigătul meu de luptă, de încrâncenare, de frică
îzbucneşte furtunos din adâncuri,
alteori susur magia divină a cuvintelor îndrăgostite
la urechile celor deschişi să le audă.

O şoaptă picurată pe o frunză sunt;
şuvoiul fremătător al vieţii mă poartă prin lume-
uneori mă trezesc rătăcind prin pietrişul albiei,
alteori curg împreună cu celelalte picături,
uneori refuz să iau forma vasului în care mă aflu,
alteori sunt fericită cu propriile alegeri,
uneori vreau să mă opresc, obosită
şi doar să-mi plâng slăbiciunile,
alteori în tumultul cascadei de râsete
înot bucuroasă.

Cineva m-a şoptit pe o frunză şi mi-a dat drumul pe apă, în viaţă;
uneori cred că m-a lăsat singură,
alteori simt că sunt privită, ajutată, ghidată, iubită.
Sunt o şoaptă care-şi drege glasul!
Sunt o şoaptă care se pregăteşte să cânte în cor!
Sunt o şoaptă desprinsă de pe buzele Lui!


joi, 15 octombrie 2015

Un act de curaj!


Acţiunea pe care v-o povestesc a avut loc sâmbătă după-amiază (3 octombrie, n.r.), când soarele poleia cu aer de toamnă cerul, vântul, marea, oamenii. Erau 17 grade în aer şi tot atâtea în apa mării (acest amănunt îl ştiu acum când scriu). O mulţime de oameni se plimbau pe plajă, pe faleză, pe dig, bucuroşi de razele soarelui, de linişte, de compania celor iubiţi.
Îmi doream o plimbare pe plajă, cu iubitul meu; aşa că am plecat repede să prindem ultimele raze dinaintea apusului. Vorbeam, râdeam; paşii ne-au purtat pe digul cel nou care se duce mult în mare şi se termină cu debarcaderul de unde astă vară plecau vaporaşe zgomotoase. Cu cât înaintam mai mult deasupra mării cu atât era mai vânt. Lume multă, pescari cu o mulţime cu undiţe aruncate în mare, bancuri de peşti sclipind în apa limpede, foarte liniştită.
O zbatere de aripi s-a auzit puternic în apă, chiar lângă noi; era o pasăre care se rotea disperată când cu picioruşele în sus, când cu aripile pe afară. Un cormoran care probabil înghiţise un peşte prins în vreun cârlig de undiţă şi care acum se răsucea nebuneşte fără şansa de a se elibera din firul smuls al undiţei. Oamenii se uitau cu îngrijorare la biata pasăre, unii o fotografiau, alţii o filmau, alţii îşi dădeau cu presupusul. Iubitul meu s-a oprit, a privit zbaterea păsării, cercul de pescăruşi flămânzi ce se adunaseră deja deasupra ei aşteptându-i nerăbdători sfârşitul, şi mi-a spus că o poate salva. Eu, iniţial, i-am adus o mulţime de argumente logice de ce nu e cazul să se ude până la piele pentru asta, dar apoi am simţit ce mult îl afectează suferinţa păsării, aşa că i-am sugerat să vorbească cu paznicul digului, cu gândul că acela va chema o barcă cu oameni specializaţi etc. să poată salva cormoranul. Între timp, curentul dusese pasărea înlănţuită departe în larg – se auzea şi se vedea mult mai puţin agonia ei şi credeam că asta îl va face pe iubitul meu să-şi schimbe hotărârea.

Din fericire, acest amănunt nu a contat pentru el; paznicul i-a zis pe unde să coboare în mare, el şi-a lăsat haina şi borseta cu actele la mine şi a plecat „în misiune”. Paznicul mă întreba dacă ştie să înoate bine; i-am răspuns că da în timp ce mă simţeam ca una din acele femei cărora le-a plecat iubitul la război. Îl priveam cum se dezbrăca de haine şi am început să mă rog intens. Am auzit zgomotul aruncării lui în marea rece. Timpul şi spaţiul s-au suspendat pentru mine; aveam ochii aţintiţi asupra lui, îmi auzeam respiraţia puternic, „auzeam” încremenirea oamenilor de pe dig, totul era cu sufletul la gură. Câteva persoane spuneau „Ce gest extraordinar!”, unii filmau, toţi îl urmăreau.
După câteva mişcări de înot s-a întors şi s-a uitat la mine – îmi transmitea din priviri că apa era rece, dar mă asigura că era bine şi să fiu liniştită. Eu tremuram, el înota calm. A ajuns în dreptul păsării, ea s-a zbătut şi mai tare; a durat ceva până a reuşit să o prindă şi s-o dezlege, apoi a luat-o cu el cu gândul să o aducă pe mal să-i scoată şi restul de cârlig din cioc. O vreme au înotat împreună – om şi pasăre, înger şi cormoran. Deodată pasărea a bătut puternic din aripi şi s-a desprins din mâinile bărbatului; şi-a ridicat vertical gâtul, bărbatul a râs, cormoranul a plecat, oamenii au aplaudat. Lacrimi şiroiau pe obrajii mei, lacrimi de recunoştintă pentru că am trăit un miracol – salvarea unei biete păsări de la moartea iminentă, lacrimi de uimire că există asemenea fiinţe printre noi.

Iubitul meu a continuat să înoate până la debarcader, un alt bărbat s-a dus să-l ajute să urce scările. S-a îmbrăcat cu apa şiroind pe el şi a venit pe dig. Mulţi bărbaţi au dat mâna cu el, îl felicitau ca pe un erou (şi chiar asta era). Am pus haina pe el şi când l-am privit în ochi am fost foarte fericită – străluceau! Pielea îi era foarte rece. O femeie ţipa că o să facă pneumonie, paznicul a zis „Mare lucru că mai sunt şi astfel de oameni. Asta ar fi trebuit să fie filmat şi dat la TV, nu toate prostiile alea…”. L-am luat de mână şi am început să grăbim pasul ca să nu îngheţe. Soarele apunea, vântul a început să bată mai tare, apa de pe piele i-a udat pantalonii; drumul până la maşină a părut o veşnicie, dar el era foarte fericit şi împlinit că a făcut ceea ce era necesar să facă în acel moment.
Eu eram şi sunt copleşită de felul misterios în care Dumnezeu ne poartă paşii pentru a putea săvârşi prin noi miracole; doar să avem curajul să acţionăm. Am simţit că pentru toţi cei prezenţi acolo şi atunci a fost o experienţă de neuitat, o lecţie de viaţă.



joi, 20 august 2015

Mă topesc....


Topită mă simt
de căldura verii,
razele soarelui fierbinte mă îmbrăţişează.
Topită zâmbesc
privindu-te în ochii mari,
blândeţea lor tandru mă iubeşte.
Topită ard,
flacără de  lumânare,
palmele tale colorat mă protejează.

Mă topesc şi picur a ploaie de vară
pe pielea ta parfumată,
pe degetele-ţi puternice,
pe sărutul buzelor,
pe ardoarea iubirii noastre.

Topită curg spre tine,
în liniştea ta mă regăsesc
întreagă,
picătură fierbinte,
rotund de iubire,
fericire!