joi, 6 noiembrie 2014

Ochiul furtunii...


Furtună!
Tropăie vântul printre gânduri o mie,
geme prelung marea printre emoţii,
vârtejul mă ia pe sus,
în jos.
Mâinile au alunecat ude din palmele tale
şi s-au atins cu zgomot de recele podelei,
inima a îngheţat,
iubirea în bucăţele mici s-a spulberat.
Oftez în furtună.
Plâng şi zbaterea pleoapelor m-a obosit.

Ştiu ce caut!

Doar că am uitat drumul,
am uitat zâmbetul,
căldura şi blândeţea inimii le-am rătăcit.
Cu lumină mă veghează Îngerii.
Ochiul furtunii mă atrage magnetic,
mă soarbe,
mă ameţeşte
şi vârtejul e tot mai mare.
Ţipătul meu se atinge de marginile vijeliei,
se rostogoleşte spre centru,
se sparge,
dispare,
absorbit de liniştea din mijloc.

Ştiu ce caut!

Nemişcarea din ochiul furtunii,
nesfârşita linişte a stării de a fi,
pacea minţii,
iubirea ce îmbăiază totul-si furtuna şi ochiul,
rugăciunea inimii de femeie!
Te rog, ajută-mă, Doamne!