marți, 10 noiembrie 2015

Şoapte


O şoaptă pictată pe o frunză sunt;
vântul colorat al vieţii  mă poartă prin lume-
uneori mă azvârle în vreo apă stătută,
alteori mă ridică până în vârful alb al muntelui,
uneori sunt strivită sub talpa unui trecător,
alteori împodobesc buchetul unei mirese;
uneori strigătul meu de luptă, de încrâncenare, de frică
îzbucneşte furtunos din adâncuri,
alteori susur magia divină a cuvintelor îndrăgostite
la urechile celor deschişi să le audă.

O şoaptă picurată pe o frunză sunt;
şuvoiul fremătător al vieţii mă poartă prin lume-
uneori mă trezesc rătăcind prin pietrişul albiei,
alteori curg împreună cu celelalte picături,
uneori refuz să iau forma vasului în care mă aflu,
alteori sunt fericită cu propriile alegeri,
uneori vreau să mă opresc, obosită
şi doar să-mi plâng slăbiciunile,
alteori în tumultul cascadei de râsete
înot bucuroasă.

Cineva m-a şoptit pe o frunză şi mi-a dat drumul pe apă, în viaţă;
uneori cred că m-a lăsat singură,
alteori simt că sunt privită, ajutată, ghidată, iubită.
Sunt o şoaptă care-şi drege glasul!
Sunt o şoaptă care se pregăteşte să cânte în cor!
Sunt o şoaptă desprinsă de pe buzele Lui!


joi, 15 octombrie 2015

Un act de curaj!


Acţiunea pe care v-o povestesc a avut loc sâmbătă după-amiază (3 octombrie, n.r.), când soarele poleia cu aer de toamnă cerul, vântul, marea, oamenii. Erau 17 grade în aer şi tot atâtea în apa mării (acest amănunt îl ştiu acum când scriu). O mulţime de oameni se plimbau pe plajă, pe faleză, pe dig, bucuroşi de razele soarelui, de linişte, de compania celor iubiţi.
Îmi doream o plimbare pe plajă, cu iubitul meu; aşa că am plecat repede să prindem ultimele raze dinaintea apusului. Vorbeam, râdeam; paşii ne-au purtat pe digul cel nou care se duce mult în mare şi se termină cu debarcaderul de unde astă vară plecau vaporaşe zgomotoase. Cu cât înaintam mai mult deasupra mării cu atât era mai vânt. Lume multă, pescari cu o mulţime cu undiţe aruncate în mare, bancuri de peşti sclipind în apa limpede, foarte liniştită.
O zbatere de aripi s-a auzit puternic în apă, chiar lângă noi; era o pasăre care se rotea disperată când cu picioruşele în sus, când cu aripile pe afară. Un cormoran care probabil înghiţise un peşte prins în vreun cârlig de undiţă şi care acum se răsucea nebuneşte fără şansa de a se elibera din firul smuls al undiţei. Oamenii se uitau cu îngrijorare la biata pasăre, unii o fotografiau, alţii o filmau, alţii îşi dădeau cu presupusul. Iubitul meu s-a oprit, a privit zbaterea păsării, cercul de pescăruşi flămânzi ce se adunaseră deja deasupra ei aşteptându-i nerăbdători sfârşitul, şi mi-a spus că o poate salva. Eu, iniţial, i-am adus o mulţime de argumente logice de ce nu e cazul să se ude până la piele pentru asta, dar apoi am simţit ce mult îl afectează suferinţa păsării, aşa că i-am sugerat să vorbească cu paznicul digului, cu gândul că acela va chema o barcă cu oameni specializaţi etc. să poată salva cormoranul. Între timp, curentul dusese pasărea înlănţuită departe în larg – se auzea şi se vedea mult mai puţin agonia ei şi credeam că asta îl va face pe iubitul meu să-şi schimbe hotărârea.

Din fericire, acest amănunt nu a contat pentru el; paznicul i-a zis pe unde să coboare în mare, el şi-a lăsat haina şi borseta cu actele la mine şi a plecat „în misiune”. Paznicul mă întreba dacă ştie să înoate bine; i-am răspuns că da în timp ce mă simţeam ca una din acele femei cărora le-a plecat iubitul la război. Îl priveam cum se dezbrăca de haine şi am început să mă rog intens. Am auzit zgomotul aruncării lui în marea rece. Timpul şi spaţiul s-au suspendat pentru mine; aveam ochii aţintiţi asupra lui, îmi auzeam respiraţia puternic, „auzeam” încremenirea oamenilor de pe dig, totul era cu sufletul la gură. Câteva persoane spuneau „Ce gest extraordinar!”, unii filmau, toţi îl urmăreau.
După câteva mişcări de înot s-a întors şi s-a uitat la mine – îmi transmitea din priviri că apa era rece, dar mă asigura că era bine şi să fiu liniştită. Eu tremuram, el înota calm. A ajuns în dreptul păsării, ea s-a zbătut şi mai tare; a durat ceva până a reuşit să o prindă şi s-o dezlege, apoi a luat-o cu el cu gândul să o aducă pe mal să-i scoată şi restul de cârlig din cioc. O vreme au înotat împreună – om şi pasăre, înger şi cormoran. Deodată pasărea a bătut puternic din aripi şi s-a desprins din mâinile bărbatului; şi-a ridicat vertical gâtul, bărbatul a râs, cormoranul a plecat, oamenii au aplaudat. Lacrimi şiroiau pe obrajii mei, lacrimi de recunoştintă pentru că am trăit un miracol – salvarea unei biete păsări de la moartea iminentă, lacrimi de uimire că există asemenea fiinţe printre noi.

Iubitul meu a continuat să înoate până la debarcader, un alt bărbat s-a dus să-l ajute să urce scările. S-a îmbrăcat cu apa şiroind pe el şi a venit pe dig. Mulţi bărbaţi au dat mâna cu el, îl felicitau ca pe un erou (şi chiar asta era). Am pus haina pe el şi când l-am privit în ochi am fost foarte fericită – străluceau! Pielea îi era foarte rece. O femeie ţipa că o să facă pneumonie, paznicul a zis „Mare lucru că mai sunt şi astfel de oameni. Asta ar fi trebuit să fie filmat şi dat la TV, nu toate prostiile alea…”. L-am luat de mână şi am început să grăbim pasul ca să nu îngheţe. Soarele apunea, vântul a început să bată mai tare, apa de pe piele i-a udat pantalonii; drumul până la maşină a părut o veşnicie, dar el era foarte fericit şi împlinit că a făcut ceea ce era necesar să facă în acel moment.
Eu eram şi sunt copleşită de felul misterios în care Dumnezeu ne poartă paşii pentru a putea săvârşi prin noi miracole; doar să avem curajul să acţionăm. Am simţit că pentru toţi cei prezenţi acolo şi atunci a fost o experienţă de neuitat, o lecţie de viaţă.



joi, 20 august 2015

Mă topesc....


Topită mă simt
de căldura verii,
razele soarelui fierbinte mă îmbrăţişează.
Topită zâmbesc
privindu-te în ochii mari,
blândeţea lor tandru mă iubeşte.
Topită ard,
flacără de  lumânare,
palmele tale colorat mă protejează.

Mă topesc şi picur a ploaie de vară
pe pielea ta parfumată,
pe degetele-ţi puternice,
pe sărutul buzelor,
pe ardoarea iubirii noastre.

Topită curg spre tine,
în liniştea ta mă regăsesc
întreagă,
picătură fierbinte,
rotund de iubire,
fericire!

duminică, 28 iunie 2015

Răsăritul



Cerul se pregăteşte roşiatic pentru trezirea soarelui,
păsările îşi spălă aripile, întâmpindu-l curate,
vântul împrăştie norii, dezvăluindu-i splendoarea.
Apoi, deodată, totul se opreşte.

Clipă de nemişcare.
Încremenire.
Respiraţie oprită.
O secundă de linişte desăvârşită.
Pauza dintre două gânduri.

Soarele se ridică maiestuos
dintre valuri
colorând marea în roşu,

Apoi, deodată, totul se mişcă.
Cerul se înroşeşte şi mai tare de emoţia reîntâlnirii,
păsările îşi ţipă bucuria vieţii,
vântul aleargă fericit printre fire de nisip.

O nouă zi,
recunoştinţa de a fi viu,
de a respira iubire!

duminică, 24 mai 2015

De dimineaţă


De dimineaţă,
când pleoapele încă şedeau dulce întinse pe ochii mei rotunzi,
ceva tainic a început să vibreze în inima mea
ca o chemare a unor doruri de înălţimi,
ca o şuşoteală de Îngeri iubitori,
ca şi cântecul păsărilor celebrând răsăritul soarelui.

De dimineaţă,
când trupul meu încă se lăsa mângâiat de moliciunea aşternuturilor,
ceva misterios a pulsat oxigenul iubirii în arterele mele
ca o ploaie caldă de vară indiană sub care dansezi fără oprire,
ca o revărsare parfumată de flori de salcâm,
ca şi geamătul buzelor îndrăgostite de săruturi.

De dimineaţă,
când am întins braţele spre noua zi,
ce mă aştepta dornică să-mi dezvăluie frumuseţea dumnezeiască,
am dat peste un curcubeu,
în sufletul meu.
Mierea culorilor s-a prelins topită pe degetele mele fine,
pe aripile deschise ale inimii,
pe zâmbetul radios şi feminin al fericirii,
binecuvântându-mă
cu o bună dimineaţă!

duminică, 3 mai 2015

Eseu despre mine

Am fost provocată să mă gândesc ce admir la mine, ce calităţi consider că am, ce anume apreciez la propria mea fiinţă....mi-a fost dificil să răspund la toate aceste întrebări...mult mai uşor este să observ calităţile altora, să-i apreciez pe cei din jurul meu, decât să mă văd pe mine cu ochi limpede de martor detaşat...de altfel e şi mai uşor să văd la mine ce-i în neregulă, defectele, slăbiciunile, asperităţile, decât aspectele pozitive...
O fi ceva din subconştientul feminin, căci am observat în general la femei acest aspect, de a se vedea mai urâte şi mai nepregătite decât sunt în realitate sau decât dovedesc că pot fi. O fi ceva din educaţie, din îndoctrinările societăţii, din poluare, din criza globală....Nu mi-e clar de unde vine această perturbare în mintea mea; realizez doar că e ca şi cum m-aş privi printr-un geam murdar, pe care cineva a scris deja: "greşit, rău, urât, bătrân"...cum să văd frumuseţea, binele, armonia printr-un astfel de geam?
E necesară o muncă îndelungată cu mine însămi pentru a curăţa ferestra prin care mă privesc, sunt necesare nişte instrumente de lucru (altele decât cele necesare când speli la propriu un geam, dar totuşi asemănatoare), e necesar să mă iubesc aşa cum m-a făcut Dumnezeu, fără să mă cert cu EL că nu mi-a dat ochi albaştri, 1,80 înălţime şi o voce de soprană sau că nu m-a făcut vreo celebritate, fiica cuiva important şi bogat sau soţia vreunui VIP; e necesar să mă privesc cu iubire, căci de fapt sunt creată de El, să nu mai îmi pun pe frunte etichete: vârsta, profesia, singură sau într-o relaţie cu cineva; să mă accept aşa cum sunt- cu toate calităţile şi lucrurile pe care mai am să le îmbunătăţesc la mine, cu bune şi mai puţin bune, cum se zice la noi în popor.
Am realizat în această situaţie că mi-e greu să mă aplec asupra mea, să mă iau în braţe când plâng, să mă mângâi cu priviri calde şi înţelegătoare atunci când greşesc, că de multe ori mi-e ruşine cu mine, că mă învinovăţesc pentru alegerile şi problemele altora (fără nici un rost), că nu sunt prietenă cu mine, ci mai degrabă cel mai înverşunat inamic. Nu e normal şi nici firesc să fie aşa, tocmai de aceea am hotărât ca de azi începând să mă admir, să mă iubesc şi să mă bucur că în această existenţă m-am născut femeie aşa frumoasă cum sunt, care are un grup de prieteni extraordinari şi că am participat la atâtea evenimente sublime la care dacă eram fiică de vip n-aş fi ajuns pentru că eram în club; îi mulţumesc lui Dumnezeu că poate am reuşit să ajut unii oamenii şi că iubesc şi am iubit şi că sunt iubită şi am fost iubită în special ieri de ziua mea.
Aşa că iată îmi permit să-mi scriu mie însămi o poezie de iubire, să-mi fac şi eu un cadou de suflet:




Aş fi spus şi spun aşa

Aş fi spus că admir la mine părul
ce-mi învăluie delicat şi moale gâtul şi talia,
dar fire albe şi-au început răsăritul,
iar curgerea lui nu mai este aşa de bogată.

Aş fi spus că admir la mine ochii
ce sclipesc tăciune aprins de viaţă,
dar râuri de lacrimi şi o mulţime de râsete
au săpat riduri de jur împrejurul lor.

Aş fi spus că admir la mine armonia trupului
ce-şi unduie feminitatea delicat,
dar pe alocuri rugina a înţepenit vertebrele
şi articulaţiile şi dansul.

Aş fi spus că admir la mine tinereţea
ce-şi cântă glorios efervescenţa,
dar efemeritatea ei devine din ce în ce mai certă,
iar anii se numără tot mai mulţi.

Ce rămâne de admirat la mine
dacă dau la o parte frumuseţea şi tinereţea?

Pot spune aşa:
admir la mine delicateţea sentimentelor,
poezia ce-mi curge prin vene emoţii şi stări sublime,
blândeţea feminităţii mature,
alegerea şi puterea de a iubi,
dorinţa de a trăi miracole şi de a le vedea frumuseţea,
viaţa caldă a inimii,
focul pasional al cuvintelor,
dorul de armonie şi de Paradis pe Pământ,
credinţa în Dumnezeu şi-n fericire,
încrederea în bunătatea oamenilor,
zâmbetul mulţumirii şi liniştea recunoştinţei.

E puţin sau mult ce importanţă are?
Acum mă simt mult mai bine în pielea mea!
Sunt împăcată cu mine aşa cum sunt!




vineri, 3 aprilie 2015

Femeia, primăvara!



A surâs viaţa în privirea mea,
copacii s-au îmbrăcat în flori,
păşesc pe tocuri,
tandru unduindu-mă,
parfumată cu Primăvară,
spre tine, iubitul meu!

Zâmbetul tău mă îmbrăţişează de departe!

Cântecul vesel al păsărilor
îmi îndreaptă spatele
şi-mi trezeşte senzualitatea,
rochia işi flutură frumuseţea în vânt,
vin spre tine, iubitule,
învăluită în dor şi-n dorinţă!

Zâmbetul tău mă aşteaptă tot mai aproape!


Verdele ierbii iveşte voluptatea în fiinţa mea,
fantasme rostogolitoare cu tine prin poieni
mă înfioară atrăgător,
întind braţele mirosind a dragoste
spre inima ta, iubitule!

Zâmbetul tău s-a îndrăgostit de mine!

Sunt încrezătoare primăvara,
frumuseţea înfloreşte pe buzele mele
în fericire de săruturi,
cred în iubire!

Zâmbetul tău face dragoste cu mine!


vineri, 6 martie 2015

Oare ştii cum iubeşte femeia?


Te-ai gândit vreodată cum iubeşte femeia?
Ea este o bogăţie de culori,
cele mai strălucitoare, mai nuanţate,
mai pline de poezie,
culori!
Când inima ei te iubeşte
diferite culori se întrepătrund unele cu altele
într-un curcubeu dansator,
frenetic şi fascinant,
ce te învăluie blând,
magic,
protector.

Oare ştii cum iubeşte femeia?
Ea este o fântână cu apă vie,
însetată mereu de zborul cel înalt;
Când inima ei te iubeşte
aripi de Îngeri hrănesc cu lumina Vieţii,
sufletul tău!

Ai simţit vreodată cu adevărat cum iubeşte femeia?
Ea este o abundenţă de sunete,
cele mai delicate, mai profunde,
mai armonioase şi mai înălţătoare
sunete!
Când inima ei te iubeşte
sunetele se combină unele cu altele
într-o sublimă simfonie
de voci de stele şi cântec de flori,
perfect în acord cu Voinţa divină,
ce-ţi descântă fiinţa blând,
magic,
iubitor.

Când iubeşte
femeia este o curgere de lumină de miere,
savuroasă şi împlinitoare,
de neoprit,
ce se prelinge dulce din celeste tărâmuri
pe pleoape,
pe buze,
pe palme,
pe suflet.
Eşti binecuvântat când o femeie te iubeşte!


luni, 19 ianuarie 2015

Tăcerea inimii!




Mă aşez la marginea cuvintelor
şi tac.
Tu mă priveşti
prezent
în fiecare literă.

Ce-aş putea să-ţi mai spun când pe limba ta sunt toate cuvintele,
când buzele tale le dau rotunjime şi savoare,
când inima mea le înţelege perfect sensul tainic?

Mă aşez la răsăritul zâmbetului
şi surâd.
Tu mă priveşti
prezent
în fiecare clipă.

Ce-aş putea să-mi doresc mai mult decât să fiu fericită,
mângâiată de lumina privirii tale iubitoare,
dezmierdată de râsul tău plin de bucuria vieţii?

Mă aşez la rădăcina înţelesurilor
şi meditez.
Tu mă priveşti
prezent
aici şi acum.

Ce-aş putea să mai fac altceva când în inima ta găsesc toate răspunsurile,
când iubirea mi-e călăuză prin desişuri de ceaţă,
când tu mă aştepţi cu braţele deschise spre lumină?

Mă aşez la marginea cuvintelor,
răsărind zâmbete din rădăcina înţelesurilor
şi tac!
Tu mă priveşti
prezent
în tăcerea inimii!