Dreptul la Fericire!

Acest eseu l-am scris pentru numarul 2 al revistei Iuventa, pe care o puteti accesa aici: /http://revistaiuventa.blogspot.com/2010/12/revista-iuventa-numarul-2.html

Dreptul la Fericire!

Sunt cu adevărat fericită?

Mă întreb privindu-mă prin claritatea oglinzii în ochii rotunzi. O lacrimă alunecă timidă de la colţul ochiului pe obraz; îi ating umezeala rotundă cu degete uimite întrebându-mă din ce emoţie a sufletului meu a răsărit...din preaplinul iubirii, din înduioşare, din încântare sau din dezamăgire, tristeţe, neînţelegere. Întrebările sapă curioase spre izvorul lacrimilor, caută să descifreze taina emoţiei ce-mi împresoară inima. Răspunsul apare tăcut- „Nu, în acest moment, nu sunt fericită”. Întrebările continuă introspecţia şi sprâncenele se ridică a mirare în oglindă- „De ce nu sunt fericită? ce motive am?” Încep să mă învârt printre motive, analizându-le atentă...unele sunt superficiale, altele de-a dreptul hilare, altele nefondate, altele crud de adevărate...tristeţea unei iubiri neîmpărtăşite...neînţelegerea într-o comunicare....limbaje diferite ale iubirii....frunzele îngălbenite pe care vântul toamnei le-a răscolit...căldura soarelui la concurenţă cu căldura caloriferelor...lupta pentru putere...tendinţa feminină de a lua asupra mea şi greşelile altora...egoismul...lipsa răbdării...grija zilei de mâine...

Minutele trec cu viteza secundelor, ziua e scurtă şi e nevoie să aprind lumina pentru a-mi putea privi mai departe şi mai adânc chipul în oglinda analizei interioare. Pe măsură ce motivele nefericirii mele actuale ies la iveală chipul se schimbă, se schimonoseşte de durere, lacrimile şiroiesc şi suspine întretaie tăcerea. Sentimente refulate, emoţii înăbuşite, feminitate respinsă, sensibilitate negată, senzaţia acută că nu merit fericirea izbucnesc din profunzimi neatinse de lumina conştiinţei. Ochii înlăcrimaţi se deschid şi mai mult privind dansul greoi, năucitor al acestor trăiri.

Deodată, în tot vârtejul emoţional, o întrebare transformă sensul cugetărilor de până acum – „De ce să nu merit să fiu fericită?” Apoi i se alătură altele – „Ce greşeli de neiertat am făcut eu ca să sufăr acum?” ...”Dumnezeu, Cel care m-a creat după chipul şi asemănarea Lui mă poate ierta, mă poate iubi aşa cum sunt şi eu nu?”...Îmi amintesc învăţăturile celor înţelepţi, care spun că Dumnezeu este Iubire, este Fericire, iar noi, oamenii nu suntem altceva decât copiii Lui...deci şi pe mine, aşa tristă, vulnerabilă şi rănită cum mă simt acum, mă iubeşte Tatăl meu. Am dreptul să fiu fericită!

Motivele multe ale suferinţei mele se retrag absorbite de lumina angelică a acestui gând. Gradat liniştea se aşează în inima mea, gonind furtuna de mai devreme, trăsăturile chipului răvăşit de suferinţă se înfrumuseţează, gura se destinde într-un început de zâmbet. Ochii îmi răspund din strălucirea detaşată a oglinzii- „ Chiar dacă ai o mie de motive să crezi că nu poţi fii fericită, doar faptul că inima ta ştie că eşti copilul lui Dumnezeu şi că El are grijă de tine, e suficient ca să fii de fapt cu adevărat fericită”!

Fericire

Fericire pătrunde-mi în trup,

zâmbeşte-mi din fiecare celulă,

să cânte „Oda Bucuriei” în inima mea!

Fericire ia-mă cu tine

în înălţimi cu parfum de stele,

fericire du-mă pe aripile tale

în tărâmuri edenice de vis,

fericire ţine-mă de mână

aici, în raiul de pe Pământ!” 

Dr. Simina Renţea

Constanţa

www. poeziaiubirii.blogspot.com