De dor de Eminescu!

Astăzi e ziua Poetului nemuritor, astăzi e şi ziua când acest tărâm de poezie a iubirii împlineşte 4 anişori. Sufletul meu picură câteva cuvinte de dor în amintirea lui  Eminescu!

Copaci desfrunziţi îi caută paşii pierduţi pe aleile vremurilor,
flori de tei încă neînflorite îi aşteaptă sfioase atingerea,
inimi îndrăgostite îi rostesc etern versurile de dor,
cu romantism ne plouă Eminescu pe cuvinte!

Timpurile nu s-au îmbunătăţit prea mult,
aceleaşi moravuri vedem la unii semeni,
jurnaliştii nu mai respiră demult adevărul,
e nevoie de impulsul unui nou Eminescu.

Scrisorile aşteaptă mari fapte eroice să se petreacă,
Luceafărului îi e dor din nou de Cătălina,
codrii de aramă foşnesc neînzăpeziţi în ianuarie,
punctul originar resoarbe totul într-un singură silabă.

Nu mai e nimic de spus fără glasul lui frânt de duşmani prea devreme,
Eminescu continuă să-şi fluture coama printre stele,
noi am rămas pe Pământ să ne hrănim cu ale lui poeme
şi să visăm că au apus deja vremurile cele rele.

Eu îmi împodobesc inima cu poemele lui sublime!

Trăire

Zbatere într-o cuşcă cu pereţi de umbre,
gânduri pesimiste învârtindu-se haotice,
în jurul meu
gata să mă înhaţe cu totul,
să mă ducă în lumea lor întunecată şi rece.
E frig în mine.
Plouă cu lacrimi încontinuu.
Iarăşi m-am rătăcit.

Mă priveşti atent, cu răbdare,
vrei să înţelegi zbaterea
şi să alungi iarna cu zâmbetul tău cald.
Deşi te resping,
tu nu pleci.
Rămâi calm cu mine,
lângă mine
şi suflarea ta iubitoare mă învăluie blând.
Mâinile tale mă ating uşor pe lacrimi,
pe suspine,
pe hainele îngheţate.
Braţele tale mă cuprind protector,
inima ta se lipeşte de tremurul inimii mele,
săruturile îmi ating faţa şi gâtul şi părul
cu liniştea iubirii.
Te privesc din pragul rece al umbrelor
şi simt că ochii tăi mă iubesc,
chiar şi acum.
Zâmbetul tău întinde spre mine o mână de lumină.
Mă agăţ de ea şi sar înafara frigului.
Tu eşti prezent.
Picuri în mine încet, încet
cuvinte fierbinţi de dragoste şi dor.
Încep să mi le amintesc,
să văd soarele răsărind în mine,
să te recunosc.
Chipul tău străluceşte, transfigurat de iubire.
Eşti foarte frumos!
Zâmbesc îndrăgostită.

Dansez cu tine într-un spaţiu de lumină,
mintea a încetat să mai mintă acum.
În noi doi
timpul se măsoară fericit în clipele dragostei.
E primăvară în mine.
Plouă cu săruturi încontinuu.
Iarăşi te-am regăsit, iubitule!

- In the Presence of Angels
   
 

Râuri de femei!

Râuri curg prin mine,

ape năvalnice, zgomotoase,

ape liniştite, limpezi,

ape domoale.

Toate îşi cântă în ele însele dorul,

setea nebună de a se revărsa,

de a se uni,

de a se amesteca unele cu altele

în matca primordială a apei cosmice.

Mama tuturor râurilor,

a mărilor, a oceanelor, 

a picăturilor de ploaie,

Ea, Mama,

udă în mine pământul,

îl face fertil şi rodnic şi răbdător;

înteţeşte în mine focul,

îi rotunjeşte limbile ascuţite;

hrăneşte în mine aerul

cu tot mai multă iubire, 

palmele-mi se deschid albăstrite spre lume;

înalţă în mine eterul,

cu rafinate şi pline de savoare intuiţii.

Ea, Mama,

mă îmbrăţişează în cascade,

fremătătoare şi caldă.

Râuri de femei curg prin mine,

femei care-au iubit până la ultima gură de viaţă,

femei puternice,

pasionale, gingaşe,

femei care şi-au lăsat frumuseţea

în artă, 

în copii, în bărbaţi, 

în paşi pe nisip, 

în urme pe apă.

Toate îşi cântă în ele însele dorul,

iubirea, 

rugăciunea.

Sunt fericire curgătoare!

Sunt femeie!

Frumuseţea, Toamna!

Mă picură cu frumuseţe
frunzele pe buze,
pe chipul fericit de femeie,
sublim îmi colorează aripile!

Fericită mă atinge cu frumuseţe
ploaia de frunze
pe gât,
pe suflet,
pe cuvintele tandre.

Firesc se colorează-n arămiu
copacii,
palmele mele deschise spre tine,
surâsul paşilor mei romantici.

Se umple privirea de galbenul
cu care s-au colorat frunzele,
verdele zâmbeşte cuceritor
muntelui din pădurea de brazi,
soarele poleiază cu bucurie
tăcerea aleilor,
curgerea lină şi albastră a apei,
femeia,
toamna!

Frumuseţea dumnezeiască
izbucneşte în culori nesfârşite
pretutindeni în jur!

Fericită mă atinge cu frumuseţe
dansul frunzelor căzătoare
pe trupul chemător,
pe gene,
pe adâncimea privirii,
pe creştet,
pe zâmbet.
Mă picură cu frumuseţe dansând
ploaia frunzelor
şi melodia curgătoare a apei
încântă auzul inimii mele îndrăgostite
de Frumuseţea Ta,
Doamne!


Aici puteţi şi auzi recitată de mine această poezie...

Punctul!

Cine sunt eu?
Mă ascund de oameni printre ziduri
şi-i privesc de după paravane;
rar le vorbesc despre mine,
cea adevărată,
căci nu ştiu de fapt cine sunt eu.
Mă ascund de mine în spatele cuvintelor,
mă răzvrătesc cu fiecare literă,
tremur,
mă zbat;
dau la o parte liniuţele şi bastonaşele,
virgulele şi cratimele,
toate puncte-punctele
şi chiar semnele de punctuaţie;
regulile gramaticale,
ortografia,
intonaţia, mimica
sunt scuturi de protecţie.
De cine mi-e frică?
de nişte virgule încolăcite?
de silabe nepotrivite?
de părerile altora?
Alerg!
Cu zgomot cad toate pe lângă mine.
Mă împiedic de un semn de întrebare
Cine sunt eu?
Cad!
Toate cuvintele se desfac,
se reformulează,
trec pe lângă mine cu viteză;
rămâne doar punctul!
Stă!
Privesc cu uimire punctul,
el tace.
Eu devin tot mai atentă,
el tot mai strălucitor.
Înţeleg!
E un punct de lumină.
Lumină?
Privesc lumina din punctul acela.
Se face tot mai mare,
mă fascinează,
mă absoarbe,
mă dizolvă,
mă iubeşte.
Îl iubesc şi eu.
Firesc,
fără vreun efort.
Revelaţie!

Eu sunt un punct de lumină de iubire!
Punct.