Punctul!

Cine sunt eu?
Mă ascund de oameni printre ziduri
şi-i privesc de după paravane;
rar le vorbesc despre mine,
cea adevărată,
căci nu ştiu de fapt cine sunt eu.
Mă ascund de mine în spatele cuvintelor,
mă răzvrătesc cu fiecare literă,
tremur,
mă zbat;
dau la o parte liniuţele şi bastonaşele,
virgulele şi cratimele,
toate puncte-punctele
şi chiar semnele de punctuaţie;
regulile gramaticale,
ortografia,
intonaţia, mimica
sunt scuturi de protecţie.
De cine mi-e frică?
de nişte virgule încolăcite?
de silabe nepotrivite?
de părerile altora?
Alerg!
Cu zgomot cad toate pe lângă mine.
Mă împiedic de un semn de întrebare
Cine sunt eu?
Cad!
Toate cuvintele se desfac,
se reformulează,
trec pe lângă mine cu viteză;
rămâne doar punctul!
Stă!
Privesc cu uimire punctul,
el tace.
Eu devin tot mai atentă,
el tot mai strălucitor.
Înţeleg!
E un punct de lumină.
Lumină?
Privesc lumina din punctul acela.
Se face tot mai mare,
mă fascinează,
mă absoarbe,
mă dizolvă,
mă iubeşte.
Îl iubesc şi eu.
Firesc,
fără vreun efort.
Revelaţie!

Eu sunt un punct de lumină de iubire!
Punct.