Hrană pentru suflet!
A face bine- este una din învăţăturile pe care ni le-a lăsat Iisus Hristos…să facem altora doar ceea ce vrem să ni se facă nouă înşine, să facem bine chiar şi duşmanilor noştri…dar câţi dintre noi facem aşa, cu adevărat? Cine atunci când i se face vreo nedreptate caută să înţeleagă şi punctul de vedere al celuilalt, să vadă şi din altă perspectivă situaţia, să se ridice deasupra ei, lăsându-şi la o parte, măcar pentru o clipă, supărarea, furia, frustrarea?
După 2000 de ani suntem încă departe de a pune pe deplin în practică sfintele Lui cuvinte. Toate condiţiile societăţii în care trăim ne împiedică să reuşim aceasta- muncim, studiem, suntem plini de griji, de nevoi, de probleme, n-avem timp de lectură, de artă, de frumos, de prieteni, alergăm între mai multe slujbe, şcoală şi treburile casnice, uităm să zâmbim, să ne zâmbim nouă înşine atunci când ne privim fugar chipul în oglindă, uităm să privim copacii înfloriţi, cerul, marea, copiii…totul se derulează pe rapid, viaţa noastră e calculată la secundă, trăim între plăţile facturilor, ne strecurăm grăbiţi printre clipe, sărim peste momentele de delicioasă intimitate…şi încotro alergăm? Ce căutăm?
Agitaţi şi flămânzi de timp trecem cu viteză prin viaţă spre moarte. Şi cu ce ne alegem după atâta alergătură şi strângere a dinţilor? Cu nimic, dacă nu am avut grijă în timpul vieţii să ne hrănim în special sufletul, nu doar trupul.
Ce fel de hrană îi place sufletului, ajutându-l să crească, să se desăvârşească ? Orice este bun, frumos, în acord cu voinţa lui Dumnezeu, orice ajutor pe care îl dăm altora atunci când au nevoie, un sfat, o faptă bună, o încurajare, o îmbrăţişare, un zâmbet, întinderea unei mâini, oferirea unui umăr ca sprijin, ştergerea unei lacrimi, alungarea tristeţii cu o glumă potrivită, dăruirea unei flori, ascultarea unui cântec care ne place, şoptirea unor poezii de dragoste la urechea fiinţei iubite, privitul unui răsărit de soare, topirea respiraţiei în violetul apusului, plimbarea mână în mână pe malul mării sau prin verdele pădurii. Sufletul vibrează plin de încântare când iubeşte, când este iubit, când aroma îndrăgostirii impregnează profund fiecare celulă, când fericirea se întinde zâmbind pe buze. Sufletul se hrăneşte cu aleasă învăţătură, cu rugăciunea tainică a inimii plină de dor, cu lumina dăruirii şi a generozităţii, cu modestia palmelor împreunate a închinăciune, cu plecarea capului a umilinţă şi înţelegere, cu gestul de a cere iertare când ai greşit sau de a ierta greşelile celor ce ţi-au făcut vreun rău.
Sufletele noastre sunt flămânde de blândeţea cuvintelor, de tandreţea mângâierilor, de frumuseţea tăcută a naturii, de magia sentimentelor binefăcătoare, de profunzimea adevărului, de credinţa în Dumnezeu.
Vă invit la reflecţie, la întoarcerea spre esenţe, căci au ţinut de mult prea mult timp sufletele noastre post. Să le dăm să bea apa vie a iubirii şi să le hrănim cu elixirul fericirii ce umple, de fapt, fiecare clipă a vieţii noastre binecuvântate.
Dr. Simina Renţea
www.poeziaiubirii.blogspot.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu