Chemare!

Cu cerul m-am înveşmântat şi te chem!
Vino, iubitule, zburând printre secunde,
străbate anii, lunile, orele, moartea.
Vino, iubitule, cu zâmbetul tău şăgalnic şi cuceritor
revărsându-se din preaplinul inimii,
pluteşte pe aripi de fantezie
şi vino!
Sunt pregătită să intru în treierişul dragostei
împreună cu tine.

Aurie te chem cu glas nerostit!
Vino, iubitule, alergându-ţi paşii printre frunze,
străbate munţii, pădurile, livezile, toamna.
Vino, iubitule, cu soarele strălucind în vârf de munte
umplându-ţi privirea inimii,
smulge-te din rădăcinile pământului
şi vino!
Mă dor corzile sufletului de dor,
de un dor fără margini, aprins.

În rozul lotuşilor m-am îmbrăcat chemându-te!
Vino, iubitule, din depărtări, din vise,
străbate norii, spaţiul iluzoriu ce ne desparte, singurătatea.
Vino, iubitule, cu miezul de taină al cuvintelor tale inspirate
atent aşezate în prelungirea inimii,
dansează fericit printre versuri
şi vino!
Splendoarea şi bogăţia iubirii
ne aşteaptă!

Te chem, te strig, te rog,
vino!

Parfumul verii

Mi-am prins în păr parfumul auriu al verii!
Soarele a zâmbit cochet
şi s-a ivit jucăuş dintre norii cu aer de toamnă.
Vântul a vrut să mi-l fure din plete
şi să-l împrăştie prin toată lumea,
dar parfumul verii mi-a impregnat atât de adânc
pielea trupului,
privirea,
inima
cu blândeţea lui iubitoare
încât vântul a renunţat la idee
şi s-a retras ruşinat printre valuri, înspumându-le.

Mi-am prin în păr parfumul auriu al verii!
Tu m-ai găsit strălucitoare şi fascinantă
aşa împodobită
şi mi-ai şoptit cu glas de poezii
cât de mult mă iubeşti.
Fiorul îndrăgostirii de tine a străbătut din nou
trupul meu feminin,
privirea,
inima
cu geamătul lui de plăcere beatifică
încât tu ai venit şi mai aproapre de mine
şi te-ai oglindit în fiinţa mea.

Mi-am prins în păr parfumul auriu al verii
pentru a-mi aminti mereu de iubirea ta!

Nesfârşire

Întindere în sus….

gât, coloană, umeri, frunte…

sus de tot,

fără margini,

fără sfârşit.

Începutul e acolo sus,

un început continuu,

din care izvorăşte mereu şi mereu lumina totului,

zâmbetul inimii fericite,

uimirea minţii dilatată

şi mai departe

şi mai sus.

Înalt şi necuprins,

aripile se întind tot mai mult,

privirea se desface în toate culorile

până ajunge să se cufunde în alb,

albul susului,

verticala înălţimii ce-ţi taie respiraţia.

Întindere în sus…

aer proaspăt,

aerul viu al sfinţilor,

răspunsul rugăciunilor,

darul lui Dumnezeu pentru sufletul meu.

Întindere în nesfârşire,

în fericirea fără margini!

Capul se pleacă a umilinţă,

recunoştinţa răsare jos,

faţă de sus.

Joc cu lumină!

In parul meu adie miresmele gurii tale iubitoare,
braţele-mi sunt bogate de flori,
petale catifelate îşi etalează splendoarea pe pielea mea,
desfă-mă cu lumină!

Urechile mele sunt îmbătate de nectarul cuvintelor tale,
aroma lor înfloreşte iubirea în inima mea,
buzele-mi surâzătoare au împrumutat culoarea trandafirilor roşii
pe care s-a oprit privirea ta fascinatoare,
desfată-mă cu lumină!

Uimirea şi-a găsit loc de taină sub pleoapele
ce-mi acoperă ochii luminaţi de fericirea prezenţei tale,
trupul meu dansează valsul îndrăgostirii eterne
cu toţi copacii înfloriţi şi înverziţi,
pătrunde-mă cu lumină!

Joacă-te cu mine cu lumină,
desfă-mă, desfată-mă, pătrunde-mă
şi adună-mă în lumină!
În lumina ta din mine!

Povestea caisului înflorit!

Abia puteam vedea fărâme de cer
printre crengile lui pline de flori,
albe, parfumate,
deschise cu totul spre viaţă
sau abia îmbobocite.
M-a cucerit de la prima privire!
Mi-am aplecat inima feminină spre bogăţia lui înflorată
şi caisul a început să-mi şoptească
cu murmur de vânt,
înfiorând petalele florilor,
povestea lui de copac înflorit.

Se pare că de ceva vreme privea cu uimire
prin fereastra cea noua
peretii albi,
violetul perdelei,
zecile de cărţi citite,
ce aşteptau să fie frumos orânduite.
Îşi apleca tot mai mult spre geamul casei
urechile crengilor goale, tremurânde,
încălzindu-le cu sunetul suav al muzicii,
ce umplea uneori camera,
cu căldura şoaptelor de iubire,
ce abia aşteptau să se audă în spaţiul cel nou.
O văzuse într-o zi pe femeie
şi râsul ei copilăresc îi aduse sevă proaspătă în lemnul trupului lui.
Se îndrăgosti pe loc!
Paşii femeii se auzeau cam rar prin acele odăi,
aşa că tânjea de dorul ei, copacul.
În sinea lui
ştia că îi va cuceri inima
abia atunci când primăvara îl va împodobi cu haine de flori parfumate.
Şi chiar aşa se petrecu!
În ziua aceea,
caisul se trezi de dimineaţă
şi îşi oglindi ramurile înflorite în razele soarelui;
picături de rouă îi reflectară limpezi frumuseţea,
iar parfumul lui se răspândi în depărtări.
Simţea,
cu toată experienţa lui de copac ce înflorea în fiecare an,
că femeia de care se îndrăgostise inima lui vie
va veni şi-l va vedea.
Şi iată!
Ochii ei se rotunjeau şi mai mult a uimire şi încântare,
palmele ei mici se întindeau spre braţele lui înflorite,
întreaga ei fiinţă se deschidea spre el.
Caisul o îmbrăţişa cu parfumul lui suav,
o mângâia delicat cu frumuseţea florilor,
o răsfăţa cu toată fericirea tăinuită în fiecare petală.
Se simţea împlinit!
Reuşise să-i cucerească inima,
să o facă fericită!

Aşa îmi fredona la urechi,
cu buzele lui de flori,
copacul.
Da, i-am răspuns eu,
fericită.
Şi eu te iubesc!
Şi vântul alerga bucuros pe tot Pământul
purtând pretutindeni iubirea!