Povestea caisului înflorit!

Abia puteam vedea fărâme de cer
printre crengile lui pline de flori,
albe, parfumate,
deschise cu totul spre viaţă
sau abia îmbobocite.
M-a cucerit de la prima privire!
Mi-am aplecat inima feminină spre bogăţia lui înflorată
şi caisul a început să-mi şoptească
cu murmur de vânt,
înfiorând petalele florilor,
povestea lui de copac înflorit.

Se pare că de ceva vreme privea cu uimire
prin fereastra cea noua
peretii albi,
violetul perdelei,
zecile de cărţi citite,
ce aşteptau să fie frumos orânduite.
Îşi apleca tot mai mult spre geamul casei
urechile crengilor goale, tremurânde,
încălzindu-le cu sunetul suav al muzicii,
ce umplea uneori camera,
cu căldura şoaptelor de iubire,
ce abia aşteptau să se audă în spaţiul cel nou.
O văzuse într-o zi pe femeie
şi râsul ei copilăresc îi aduse sevă proaspătă în lemnul trupului lui.
Se îndrăgosti pe loc!
Paşii femeii se auzeau cam rar prin acele odăi,
aşa că tânjea de dorul ei, copacul.
În sinea lui
ştia că îi va cuceri inima
abia atunci când primăvara îl va împodobi cu haine de flori parfumate.
Şi chiar aşa se petrecu!
În ziua aceea,
caisul se trezi de dimineaţă
şi îşi oglindi ramurile înflorite în razele soarelui;
picături de rouă îi reflectară limpezi frumuseţea,
iar parfumul lui se răspândi în depărtări.
Simţea,
cu toată experienţa lui de copac ce înflorea în fiecare an,
că femeia de care se îndrăgostise inima lui vie
va veni şi-l va vedea.
Şi iată!
Ochii ei se rotunjeau şi mai mult a uimire şi încântare,
palmele ei mici se întindeau spre braţele lui înflorite,
întreaga ei fiinţă se deschidea spre el.
Caisul o îmbrăţişa cu parfumul lui suav,
o mângâia delicat cu frumuseţea florilor,
o răsfăţa cu toată fericirea tăinuită în fiecare petală.
Se simţea împlinit!
Reuşise să-i cucerească inima,
să o facă fericită!

Aşa îmi fredona la urechi,
cu buzele lui de flori,
copacul.
Da, i-am răspuns eu,
fericită.
Şi eu te iubesc!
Şi vântul alerga bucuros pe tot Pământul
purtând pretutindeni iubirea!