Atinsă de Brâncuşi

Aşa cum aţi văzut din afişul pe care-l pusesem pe blog, la antet, cu câteva zile în urmă, am realizat un spectacol omagial Brâncuşi, pe 19 februarie, la 135 ani de la naşterea lui. În aceea perioadă m-am impregnat de esenţele sculpturilor sale, am zburat sus, tot mai sus şi mai adânc pe aripile interiorizate ale Păsării lui Măiastre, am ascultat cântecul ei înalt, am tăcut în rugăciunea inimii la Masa Tăcerii lui, am învăţat noi valenţe ale Sărutului, m-am jucat cu Muzele şi cu D-rele sculptate de Artist...am avut sentimentul bucuriei că translatez în atelierul lui, în simplitatea vieţii lui, în dorul lui de Absolut...am avut senzaţia vie că mă aflu în prezenţa sa enigmatică, tăcută, că-mi ascultă bătăile inimii simţind astfel ce fel de operă o să iasă din elanul inimii mele...am fost emoţionată de măreţia Omului care a fost, de măreţia Sculptorului care este!

Acum, încă vrăjită de magia clipelor trăite în aerul propriu Artistului Brâncuşi , aşa cum l-au văzut ochii sufletului meu, scriu aceste versuri pentru el...

Aripă măiastră

Dizolvată mă simt în zbor,

în zborul Măiastrelor tale,

printre coloane şi strigăte de cocoşi

vestind trezirea.

Aripile mele bucuroase s-au scuturat de iarnă,

s-au deschis fremătătoare spre cerul

sprijinit pe nesfârşitul Coloanei,

au sărutat angelic Poarta,

s-au aşezat în taină la Masa Tăcerii,

pe clepsidra scaunelor.

Plutesc pe urmele adânci

ale paşilor tăi pe nisipul Eternităţii,

atinsă mi-e inima de fericirea zborului,

de esenţa zborului tău!