Poveşti de iubire

Amprentele poveştilor de iubire nemuritoare
strălucesc cu irizaţii de stele
în inima mea visătoare,
iar zâmbetul fericirii învăluie buzele mele
în căutarea sărutului de la Inceputuri.

In tălpi simt pământul Edenului
pe care păşea Eva,
în urechi aud serenadele cântate Julietei,
mâinile torc firul de poveste al Penelopei,
aud cu sufletul cântecul lirei lui Orfeu
şi mă trezesc la viaţă ca Euridice,
Luceafărul adie mireasmă de iubire înstelată
asupra mea,
păşind sub bolţi precum Cătălina,
iar părul, în cosiţele Ileanei Cosânzeana,
mi se împleteşte tainic.

Prelungiri de ziuă învelită în noapte,
mătasea trandafirie a petalelor
acoperind suav trupul frumos,
parfumul poveştilor de dragoste
cuprinde pleoapele mele în aburul magiei.

Au prins viaţă în mine toate femeile ce au iubit vreodată!

Zâmbet de femeie

Roşul buzelor dulci se întinde prelung,
savuros
şi suav
într-un zâmbet.
Fericirea luminează privirea
şi ochii se rotunjesc şi mai mult
a mirare.
Încântarea  înfloreşte frumos
pe chipul femeii,
adie cu aripi înalte
sublimul iubirii în inima ei.

Ce frumos zâmbeşte femeia!
Curcubeele îşi deschid porţile de lumină
şi îngeri coboară din paradisuri
oglindindu-se în zâmbetul ei.

Un paradis trăieşte misterios
în surâsul fericirii femeii!

Astăzi e ziua Poeziei!

Astăzi e ziua de naştere a lui Mihai Eminescu, e ziua Poeziei dumnezeiesc inspirate, a genialităţii poetice, a Luceafărului! La mulţi ani, Poezie a neamului românesc!
Din sufletul meu de poet îndrăgostit de şoapte dulci eminesciene dăruiesc aceste versuri Inimii lui veşnic vie:

Devenire

M-am născut în ninsoarea cuvintelor de dragoste,
în aroma codrilor de aramă,
a teilor tăi oglindiţi în lacuri de argint,
cu luna, stăpâna mării, luminându-mi chipul.

Am crescut cu versurile tale duioase
prelingându-mi iubire în urechi,
am crescut cu tine în suflet,
îndrăgostită de tine,
Luceafărul meu din lumi de Poezie!

Am devenit femeie,
aşa de fragedă ca floarea albă de cireş,
blândă ca floarea ta albastră,
dreaptă ca Sufletul neamului românesc
pe care l-ai iubit atâta!


Trăiesc hrănindu-mă cu esenţa dulce a cuvintelor tale
nemuritoare!

Atingerea poeziei

Dragi cititori vă anunţ cu bucurie că a apărut la început de Nou An, un număr foarte frumos şi plin de poezie al Revistei Iuventa, în care am publicat şi eu un articol despre crezul meu poetic. Puteţi lectura integral la această adresă:  http://revistaiuventa.ro/2013/01/revista-iuventa-numarul-11-ianuarie-2013/

Poezia-punte de legătură între inimă şi minte

Am citit de curând o povestioară cu tâlc, intitulată „Tâmplarul”, pe care am să v-o redau pe scurt acum:

„Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte. 

 Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.

"Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta".

"Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu.  Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd.

Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata".

 Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată. 

Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu.

 Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vedea, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare şi i-a spus:

"Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut!

Iartă-mă, frate!"

Şi s-au iertat.

 Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele ca să plece într- ale sale.

"Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata". 

"Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit." 

Am redat această povestire ca o analogie, căci aşa e pentru mine poezia-un pod, o legătură diafană dintre suflete, o împărtăşire cu ceilalţi a propriilor trăiri sublime, o reflectare în cuvinte a profunzimilor interioare. Poezia divin inspirată este cea care crează o punte între inimă şi minte, între simţire şi raţiune, unificându-le, punându-le la unison. Astfel poezia de calitate echilibrează, înalţă, face sufletul să vibreze, aduce armonie, fericire, iubire.

Am „răsfoit” o mulţime din poeziile de pe internet de când am creat propriul meu de blog de poezie şi am rămas uluită ce reflectă majoritatea lor-pesimism, depresie, cenuşiu, banal, vulgaritate; după părerea mea aceasta nu e poezie, ci exprimarea în cuvinte întunecate a stărilor mai puţin armonioase pe care oamenii zilelor noastre le trăiesc, gârboviţi fiind de mintea lor plină de griji. Unde şi-au ascuns inima, bucuria de a trăi, fericirea? Astfel de „poezii” crează tensiuni, nu armonie; dezbină, nu unesc; ele nu construiesc poduri, ci adăposturi, garduri, ziduri. Eu, una, nu pot citi şi nici nu pot scrie aşa ceva. Şi nici nu vreau, căci e contrar principiilor mele „literare” şi morale.

Eu cred în forţa cuvintelor, în ecourile pe care ele le trezesc în inimi, în magia versurilor de dragoste, în rezonanţele benefice pe care le produc în cei care le citesc sau le ascultă.

Poezia este pentru mine ceea ce este muzica pentru un muzician, este inspiraţie, este felul şi modul în care eu pot respira aerul unor paradisuri, mă pot îmbăta cu aroma lor şi-l pot transmite mai departe celor care au nevoie de un alt fel de „aer”. Poezia este cântecul inimii, este limbajul ei, al iubirii, este încântarea simţurilor, este simţire, este meditaţie, este tăcerea din spatele cuvintelor. Poezia curge de la Dumnezeu prin poet spre ceilalţi oameni!

 Dedic acum cititorilor acestei minunate reviste următoarea poezie:

Atingerea poeziei

Mă mângâie pe creştet

cu alb-strălucitor

şuvoiul cuvintelor!

În cascade de lumină

coboară literele

spre inima larg deschisă.

Se decantează în potirul inimii,

se îmbogăţesc cu nuanţe noi,

se colorează anume,

se pregătesc pentru întâlnirea cu tine,

cititorule,

cuvintele ce picură în mine

nectarul de Sus!

În cascade de lumină

se revarsă versurile

spre sufletele oamenilor.

Ne mângâie pe inimă

cu parfum de iubire

atingerea rafinată a poeziei!

Dr. Simina Renţea

Constanţa

www.poeziaiubirii.blogspot.com

  "OAMENII CONSTRUIESC PREA MULTE ZIDURI SI PREA PUTINE PODURI "  (Isaac Newton).

Luptătorul Luminii

Bărbatul, frumos şi iubitor
o privea cu ochi plini de transcendenţă.
Femeia, zâmbitoare şi caldă
cu inima deschisă îl sorbea din priviri.

Cu sutele ei de gânduri
se lupta el,
înarmat cu lumină;
razele soarelui se uneau mănunchi
în mâinile lui puternice,
armura ce-i acoperea cu broboane
trupul mişcător,
strălucea aurie,
iar privirea lui săgeta cu neclintire totul.
Învinse!
Mintea ei tăcu o vreme
surprinsă de aşa vitejie,
de sfânta pogorâre de lumină.

Femeia, liniştită şi frumoasă
îl privea fericită, iubindu-l.
Bărbatul, coloană de lumină
sub ochii ei se înălţa fericit, iubind-o!

Suntem ţesuţi din lumina iubirii!