Acţiunea pe care v-o povestesc a avut loc sâmbătă după-amiază (3 octombrie, n.r.), când soarele poleia cu aer de toamnă cerul, vântul, marea, oamenii. Erau 17 grade în aer şi tot atâtea în apa mării (acest amănunt îl ştiu acum când scriu). O mulţime de oameni se plimbau pe plajă, pe faleză, pe dig, bucuroşi de razele soarelui, de linişte, de compania celor iubiţi.
Îmi doream o plimbare pe plajă, cu iubitul meu; aşa că am plecat repede să prindem ultimele raze dinaintea apusului. Vorbeam, râdeam; paşii ne-au purtat pe digul cel nou care se duce mult în mare şi se termină cu debarcaderul de unde astă vară plecau vaporaşe zgomotoase. Cu cât înaintam mai mult deasupra mării cu atât era mai vânt. Lume multă, pescari cu o mulţime cu undiţe aruncate în mare, bancuri de peşti sclipind în apa limpede, foarte liniştită.
O zbatere de aripi s-a auzit puternic în apă, chiar lângă noi; era o pasăre care se rotea disperată când cu picioruşele în sus, când cu aripile pe afară. Un cormoran care probabil înghiţise un peşte prins în vreun cârlig de undiţă şi care acum se răsucea nebuneşte fără şansa de a se elibera din firul smuls al undiţei. Oamenii se uitau cu îngrijorare la biata pasăre, unii o fotografiau, alţii o filmau, alţii îşi dădeau cu presupusul. Iubitul meu s-a oprit, a privit zbaterea păsării, cercul de pescăruşi flămânzi ce se adunaseră deja deasupra ei aşteptându-i nerăbdători sfârşitul, şi mi-a spus că o poate salva. Eu, iniţial, i-am adus o mulţime de argumente logice de ce nu e cazul să se ude până la piele pentru asta, dar apoi am simţit ce mult îl afectează suferinţa păsării, aşa că i-am sugerat să vorbească cu paznicul digului, cu gândul că acela va chema o barcă cu oameni specializaţi etc. să poată salva cormoranul. Între timp, curentul dusese pasărea înlănţuită departe în larg – se auzea şi se vedea mult mai puţin agonia ei şi credeam că asta îl va face pe iubitul meu să-şi schimbe hotărârea.
Din fericire, acest amănunt nu a contat pentru el; paznicul i-a zis pe unde să coboare în mare, el şi-a lăsat haina şi borseta cu actele la mine şi a plecat „în misiune”. Paznicul mă întreba dacă ştie să înoate bine; i-am răspuns că da în timp ce mă simţeam ca una din acele femei cărora le-a plecat iubitul la război. Îl priveam cum se dezbrăca de haine şi am început să mă rog intens. Am auzit zgomotul aruncării lui în marea rece. Timpul şi spaţiul s-au suspendat pentru mine; aveam ochii aţintiţi asupra lui, îmi auzeam respiraţia puternic, „auzeam” încremenirea oamenilor de pe dig, totul era cu sufletul la gură. Câteva persoane spuneau „Ce gest extraordinar!”, unii filmau, toţi îl urmăreau.
După câteva mişcări de înot s-a întors şi s-a uitat la mine – îmi transmitea din priviri că apa era rece, dar mă asigura că era bine şi să fiu liniştită. Eu tremuram, el înota calm. A ajuns în dreptul păsării, ea s-a zbătut şi mai tare; a durat ceva până a reuşit să o prindă şi s-o dezlege, apoi a luat-o cu el cu gândul să o aducă pe mal să-i scoată şi restul de cârlig din cioc. O vreme au înotat împreună – om şi pasăre, înger şi cormoran. Deodată pasărea a bătut puternic din aripi şi s-a desprins din mâinile bărbatului; şi-a ridicat vertical gâtul, bărbatul a râs, cormoranul a plecat, oamenii au aplaudat. Lacrimi şiroiau pe obrajii mei, lacrimi de recunoştintă pentru că am trăit un miracol – salvarea unei biete păsări de la moartea iminentă, lacrimi de uimire că există asemenea fiinţe printre noi.
Iubitul meu a continuat să înoate până la debarcader, un alt bărbat s-a dus să-l ajute să urce scările. S-a îmbrăcat cu apa şiroind pe el şi a venit pe dig. Mulţi bărbaţi au dat mâna cu el, îl felicitau ca pe un erou (şi chiar asta era). Am pus haina pe el şi când l-am privit în ochi am fost foarte fericită – străluceau! Pielea îi era foarte rece. O femeie ţipa că o să facă pneumonie, paznicul a zis „Mare lucru că mai sunt şi astfel de oameni. Asta ar fi trebuit să fie filmat şi dat la TV, nu toate prostiile alea…”. L-am luat de mână şi am început să grăbim pasul ca să nu îngheţe. Soarele apunea, vântul a început să bată mai tare, apa de pe piele i-a udat pantalonii; drumul până la maşină a părut o veşnicie, dar el era foarte fericit şi împlinit că a făcut ceea ce era necesar să facă în acel moment.
Eu eram şi sunt copleşită de felul misterios în care Dumnezeu ne poartă paşii pentru a putea săvârşi prin noi miracole; doar să avem curajul să acţionăm. Am simţit că pentru toţi cei prezenţi acolo şi atunci a fost o experienţă de neuitat, o lecţie de viaţă.
