Poezia Iubirii: ianuarie 2013

marți, 15 ianuarie 2013

Astăzi e ziua Poeziei!

Astăzi e ziua de naştere a lui Mihai Eminescu, e ziua Poeziei dumnezeiesc inspirate, a genialităţii poetice, a Luceafărului! La mulţi ani, Poezie a neamului românesc!
Din sufletul meu de poet îndrăgostit de şoapte dulci eminesciene dăruiesc aceste versuri Inimii lui veşnic vie:

Devenire

M-am născut în ninsoarea cuvintelor de dragoste,
în aroma codrilor de aramă,
a teilor tăi oglindiţi în lacuri de argint,
cu luna, stăpâna mării, luminându-mi chipul.

Am crescut cu versurile tale duioase
prelingându-mi iubire în urechi,
am crescut cu tine în suflet,
îndrăgostită de tine,
Luceafărul meu din lumi de Poezie!

Am devenit femeie,
aşa de fragedă ca floarea albă de cireş,
blândă ca floarea ta albastră,
dreaptă ca Sufletul neamului românesc
pe care l-ai iubit atâta!

Trăiesc hrănindu-mă cu esenţa dulce a cuvintelor tale
nemuritoare!

marți, 8 ianuarie 2013

Atingerea poeziei

Dragi cititori vă anunţ cu bucurie că a apărut la început de Nou An, un număr foarte frumos şi plin de poezie al Revistei Iuventa, în care am publicat şi eu un articol despre crezul meu poetic. Puteţi lectura integral la această adresă: http://revistaiuventa.ro/2013/01/revista-iuventa-numarul-11-ianuarie-2013/

Poezia-punte de legătură între inimă şi minte

Am citit de curând o povestioară cu tâlc, intitulată „Tâmplarul”, pe care am să v-o redau pe scurt acum:

„Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte.

Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.

"Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta".

"Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd.

Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata".

Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată.

Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu.

Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vedea, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare şi i-a spus:

"Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut!

Iartă-mă, frate!"

Şi s-au iertat.

Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele ca să plece într- ale sale.

"Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata".

"Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit."

Am redat această povestire ca o analogie, căci aşa e pentru mine poezia-un pod, o legătură diafană dintre suflete, o împărtăşire cu ceilalţi a propriilor trăiri sublime, o reflectare în cuvinte a profunzimilor interioare. Poezia divin inspirată este cea care crează o punte între inimă şi minte, între simţire şi raţiune, unificându-le, punându-le la unison. Astfel poezia de calitate echilibrează, înalţă, face sufletul să vibreze, aduce armonie, fericire, iubire.

Am „răsfoit” o mulţime din poeziile de pe internet de când am creat propriul meu de blog de poezie şi am rămas uluită ce reflectă majoritatea lor-pesimism, depresie, cenuşiu, banal, vulgaritate; după părerea mea aceasta nu e poezie, ci exprimarea în cuvinte întunecate a stărilor mai puţin armonioase pe care oamenii zilelor noastre le trăiesc, gârboviţi fiind de mintea lor plină de griji. Unde şi-au ascuns inima, bucuria de a trăi, fericirea? Astfel de „poezii” crează tensiuni, nu armonie; dezbină, nu unesc; ele nu construiesc poduri, ci adăposturi, garduri, ziduri. Eu, una, nu pot citi şi nici nu pot scrie aşa ceva. Şi nici nu vreau, căci e contrar principiilor mele „literare” şi morale.

Eu cred în forţa cuvintelor, în ecourile pe care ele le trezesc în inimi, în magia versurilor de dragoste, în rezonanţele benefice pe care le produc în cei care le citesc sau le ascultă.

Poezia este pentru mine ceea ce este muzica pentru un muzician, este inspiraţie, este felul şi modul în care eu pot respira aerul unor paradisuri, mă pot îmbăta cu aroma lor şi-l pot transmite mai departe celor care au nevoie de un alt fel de „aer”. Poezia este cântecul inimii, este limbajul ei, al iubirii, este încântarea simţurilor, este simţire, este meditaţie, este tăcerea din spatele cuvintelor. Poezia curge de la Dumnezeu prin poet spre ceilalţi oameni!

Dedic acum cititorilor acestei minunate reviste următoarea poezie:

Atingerea poeziei

Mă mângâie pe creştet

cu alb-strălucitor

şuvoiul cuvintelor!

În cascade de lumină

coboară literele

spre inima larg deschisă.

Se decantează în potirul inimii,

se îmbogăţesc cu nuanţe noi,

se colorează anume,

se pregătesc pentru întâlnirea cu tine,